Dacă nu îl vrei pe Dumnezeu…

Imediat după moarte este judecata. Scriptura ne spune foarte, foarte clar: în momentul morții fiecăruia dintre noi, suntem judecați. Iată de ce ne este frică. Cred că uneori ne gândim: „Nu vreau! Nu îmi place ideea de judecată.” Nu cred că ne place ideea ca Dumnezeu să fie un judecător drept atunci când știm că suntem vinovați. Amin? Nu vreau un judecător drept când am fost vinovat. Vreau un judecător ce poate fi mituit atunci când sunt vinovat. Dar avem nevoie ca Dumnezeu să fie un judecător drept. Un motiv este pentru că atât de multe lucruri din lumea aceasta nu sunt drepte. Atât de multe din această lume nu sunt corecte. Și iată-l pe Dumnezeu, care este bun, este corect și este drept.

Și în momentul morții noastre, iată cum văd eu judecata. Nu este… Aici apare întrebarea. Oamenii pun întrebarea tot timpul. Ei spun: „Ei bine, iată o persoană și poate că nu l-a ales pe Isus. Poate că nu pare că trăiește o viață perfectă, dar… a avut multă durere în viața sa, a avut multe în fundal, a avut multe traume, a avut multe răni.” Amintiți-vă: Dumnezeu este un judecător drept. Ce înseamnă aceasta? El știe toată durerea, știe toată povestea, știe toate traumele, știe toate rănile – El știe totul. Nu este ca un judecător ce spune… În ultimul minut cineva scoate hârtiile și spune: „De fapt, au apărut noi dovezi. Trebuie să anulăm procesul.” Nu! Dumnezeu știe totul!

Și judecata lui Dumnezeu… Îmi place să pun problema așa… Într-un fel preiau ceva ce C.S. Lewis a spus. Judecata lui Dumnezeu este așa: El ne dă pur și simplu ceea ce am ales. Cred că de multe ori ne gândim la Dumnezeu în scaunul de judecată spunând: „Bine! Tu, iadul. Tu, raiul. Următorul!” Spre deosebire de: noi venim înaintea lui Dumnezeu ca ființe după chipul și asemănarea Lui, ca ființe care sunt libere, ale căror alegeri chiar contează. Iar El spune: „Bine! Îți voi da ceea ce ai ales.” Și, spre deosebire de noi, El știe ce am ales de fapt. Unul dintre motivele pentru care cred că Isus ne interzice să îi judecăm pe ceilalți oameni este pentru că știe că noi nu știm. El știe că nu cunoaștem întreaga poveste a cuiva. Noi știm că El știe că noi putem vedea suprafața, nu putem vedea totul – dar El poate. Iar la sfârșitul vieții noastre, El ne dă pur și simplu ceea ce am ales de fapt.

Cred că este incredibil să conștientizăm că dacă nu îl vreau pe Dumnezeu, nu îl primesc pe Dumnezeu. Dacă eu zic: „Dumnezeu, lasă-mă în pace!”, El îmi dă ceea ce am cerut. Nu că ne abandonează pe vreunul dintre noi, deloc! Dar la un moment dat, dacă cu alegerile mele am spus: „Doamne, nu te vreau pe Tine!”, El mă lasă să nu îl am pe El. Ceea ce este un alt mod de a spune iad. Acesta este iadul. Iadul este a exista separat de Dumnezeu. Și dacă aceasta este ceea ce vreau, Dumnezeu, în bunătatea Sa, în dreptatea Sa, îmi va da aceasta.

Cred că uneori apare subiectul iadului, iar oamenii sunt foarte… „Nu cred că un Dumnezeu bun ar putea trimite pe cineva în iad.” A auzit cineva vreodată? Ridicați mâinile. Da, am auzit cu toții, da. „Nu cred că un Dumnezeu bun ar putea trimite vreodată pe cineva în iad.” Am stabilit deja că este un alt mod de a o spune: nu trebuie să spui că Dumnezeu trimite pe cineva în iad; El îi permite să aleagă aceasta. Eu chiar aș susține aceasta: aș susține că existența iadului, realitatea iadului, este singurul lucru care conservă bunătatea lui Dumnezeu. „Stai, ce?!” Da, spun serios. Existența iadului este singurul lucru care conservă bunătatea lui Dumnezeu.

Cu ani în urmă, tatăl meu a fost într-o călătorie de vânătoare cu un amic de-al lui. Prietenul lui era un fel de fan al teologiei și citea o anume carte. Avea o teorie. Spunea așa: în ceasul morții noastre, Dumnezeu se revelează fiecărei persoane în momentul în care moare, într-un mod care le dezvăluie bunătatea, realitatea, frumusețea, iubirea, sfințenia Sa. Și teoria, în acea carte, este aceasta, teoria era: când îl vezi pe Dumnezeu în bunătatea și adevărul Său, în frumusețea și în iubirea Sa, nu îi poți spune „nu”. Cartea a fost scrisă spre consolare, ca să ne consoleze inimile, și spunea: „În momentul morții, acei oameni despre care crezi că nu l-ar alege pe El, aceștia sunt copleșiți de bunătatea Sa, sunt copleșiți de iubirea Sa, sunt cuceriți de sfințenia Sa și în lumina adevăratului Dumnezeu, nimeni nu i-ar putea spune «nu». Prin urmare, nu trebuie să îți faci griji că cineva este în iad.” Și s-a întors spre tatăl meu și a spus: „Ce părere ai despre aceasta, Pete?” Iar tatăl meu a spus: „Nu știu”. Și a venit acasă și a spus: „Ce ar trebui să cred despre aceasta, fiule?” I-am spus, că este B.S. [Acronim, tradus elegant: prostie.] Brânză pe Sandvici, băieți, nu altceva… Este fals. Nu numai că este fals, dar îl face pe Dumnezeu un tiran. Gândiți-vă la aceasta.

De ce există răul în această lume? De ce Dumnezeu tolerează suferința în această lume? Suferința reală, răul real. O face din două motive. Unu: este pentru că știe că poate scoate un bine mai mare, chiar dintr-un dezastru. Doi: Dumnezeu tolerează alegerile noastre rele pentru a ne conserva liberul arbitru. Dumnezeu nu vrea ca vreunul dintre noi să păcătuiască. El tolerează, ne permite să facem aceasta pentru a ne conserva libertatea. De ce? Pentru că Dumnezeu spune: „Tu contezi. Alegerile tale contează.” Iar prețul libertății noastre este că mulți dintre noi, cu toții, ne vom folosi uneori de această libertate pentru a face rău altora. Așa că Dumnezeu ne permite să existăm în această lume ce are răul pentru că ne conservă libertatea. Amin?

Acum imaginați-vă aceasta: după ce ne-a permis să trecem printr-o viață întreagă, toată viața, în care alegerile noastre i-au rănit pe cei din jurul nostru, teoria acestei cărți era că, la sfârșitul vieții noastre, Dumnezeu se va arăta în bunătatea, gloria și frumusețea Sa în așa fel încât va copleși fiecare dintre alegerile tale. În ultimul moment, după ce ai trăit o viață întreagă în care ai fost liber, Dumnezeu îți va copleși libertatea prin bunătatea Sa. Și am să spun: fie că Dumnezeu ne copleșește libertatea prin frica de El, fie că Dumnezeu ne copleșește libertatea prin puterea Sa, fie că ne copleșește libertatea prin frumusețea, bunătatea și iubirea Sa, aceasta este tot sclavie. Și dacă Dumnezeu, în momentul morții noastre, ne va forța să îl alegem datorită iubirii Sale, este un Dumnezeu rău. De ce? Pentru că dacă Dumnezeu a știut în tot acest timp că cea mai mare și mai importantă ultimă alegere din viața noastră avea de gând să ne-o ia, făcând ca întreaga noastră viață de până atunci să fie lipsită de sens, de ce ne-a ținut în această lume a suferinței? De ce ne-a permis să ne facem rău unii altora? De ce le permite altor oameni să ne facă rău, dacă a știut că în ultimul moment avea de gând să ne ia libertatea?

Faptul că Dumnezeu ne conservă libertatea, chiar dacă noi nu îl vrem, ne demonstrează că El este încă bun. Înțelegeți? Din nou, existența și realitatea iadului, faptul că alegerile noastre contează sunt singurele lucruri care conservă bunătatea lui Dumnezeu. Dacă vrem iadul, Dumnezeu ne lasă să avem ceea ce am ales. Și așa au stat lucrurile de-a lungul întregii veșnicii, pardon, întregii umanități: Dumnezeu ne dă ceea ce am ales.

Iată partea care mă dă pe spate. Până la Isus, dacă nu îl voiai pe Dumnezeu, nu îl primeai pe Dumnezeu. Dar până la Isus, dacă îl voiai pe Dumnezeu, nu îl puteai avea pe deplin. Isus deschide porțile. Isus umple acea prăpastie. Isus… Isus face posibil ca fiecare persoană care îl dorește pe Dumnezeu să îl primească pe Dumnezeu. Amin? Acest lucru este revoluționar! Isus face posibil pentru fiecare ființă: dacă îl vrei pe Dumnezeu, El spune: „Da! Eu sunt Calea, Adevărul, Viața.” Îl vrei pe Dumnezeu, îl poți avea, pentru că El te vrea pe tine! Dar dacă nu îl vrei… nu trebuie să îl ai. Dacă nu îl vrei pe Dumnezeu, nu îl primești. Dacă îl vrei pe Dumnezeu, îl primești. Dacă nu îl vrei pe Dumnezeu, acesta e iadul. Dacă îl vrei pe Dumnezeu, acesta e raiul.