Despre iad

PR. ROBERT BARRON
comentariu despre iad

De-a lungul muncii mele în evanghelizare, mă lovesc des de următoarea obiecție: cum se poate ca un Dumnezeu cu totul bun să trimită oameni în iad? Cum poate un Dumnezeu descris drept infinit de bun să creeze, să susțină și să trimită oameni într-un loc chinuri oribile infinite? Regăsim obiecția atât la credincioși, cât și la necredincioși. De fapt, mulți dintre prietenii mei de pe YouTube mi-au atras atenția asupra unui video realizat de George Carlin, comediant, acum mulți ani. Carlin, presupun, era un fost catolic, și ironiza ideea iadului. Și spunea: „Ei bine, pentru un păcat, de obicei de natură sexuală, Dumnezeu te va trimite în acest loc de chin infinit, oribil, înspăimântător”. Dar apoi schimba tonul și spunea: „Dar, desigur, acest Dumnezeu te iubește”. Și bineînțeles, toți izbucneau într-un râs isteric. Nu se puteau opri. Trebuie să recunoști că undeva în sufletul tău, te gândești: „Poate Carlin are dreptate. Există ceva inconsecvent în această credință în veșnicia iadului”.

Ei bine, aș sugera că trebuie să fim foarte atenți în respingerea acestei doctrine, care a fost enunțată de toți marii teologi ai tradiției noastre și care, de fapt, merge înapoi până la Isus însuși. Pe buzele lui Isus însuși, găsim expresii legate de Gheenă și de focul veșnic și așa mai departe. Aș spune acest lucru: doctrina iadului este un corolar, un fel de consecință necesară a altor două doctrine. Și mă îndoiesc că cineva vrea să le nege pe celelalte două, și anume că Dumnezeu este iubire și că noi, ființele umane, suntem liberi. Cred că nu le poți susține pe cele două fără să susții și posibilitatea iadului. Iată de ce.

Uitați-vă mai întâi la afirmația că Dumnezeu este iubire. Noi nu susținem că Dumnezeu are iubire sau că iubirea este un atribut al lui Dumnezeu sau că iubirea este ceva Dumnezeu face din când în când. Iubirea este ceea ce este Dumnezeu. Întreaga natură, esență, substanță, viața lui Dumnezeu este iubirea. Să vrei binele celuilalt, pentru el însuși – iată cine este Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu nu iubește din când în când. Nu îi iubește pe unii și nu îi urăște pe alții. El nu intră în crize emoționale și nu se răzgândește. Dumnezeu este pur și simplu iubire. În limbajul lui Isus, El este ca soarele care luminează atât pe cei buni, cât și pe cei răi. Există ideea primatului harului și al iubirii lui Dumnezeu, care se regăsește în întreaga noastră tradiție. Aceasta este prima mare învățătură.

Acum, iat-o pe cea de-a doua: că ființele umane sunt libere. Dumnezeu a creat planetele și plantele și animalele și insectele pentru a-l glorifica pur și simplu prin a fi ele însele. Acesta este modul în care ele reflectă bunătatea divină. Dar pe ființele umane le-a făcut cu inteligență și voință. Aceasta înseamnă că El vrea ca noi să răspundem la iubirea Sa, la cine este El, cu propria noastră iubire. El ne-a dat acest privilegiu al libertății noastre. În clipa când spui libertate, trebuie să spui și posibilitatea de a abuza de libertate. Aceasta este natura libertății: să pot decide – „da” sau „nu”. Pot spune „da” iubirii care este Dumnezeu și astfel să găsesc bucurie și pace și propriul meu scop profund, sau pot spune „nu”, pot să mă împotrivesc ei. Ce cauzează aceasta? Această împotrivire. Ea provoacă suferință la nivelul sufletului, la cel mai profund nivel. E asemenea focului. E asemenea unui chin. E asemenea unor flăcări veșnice.

De ce folosesc aceste expresii? Pentru că sunt expresiile biblice pentru a sugera această mare suferință spirituală. Ce este iadul? Iadul este acel ultim și definitiv „nu” spus iubirii lui Dumnezeu, venind din adâncul sufletului persoanei. Acesta este iadul. Suferință veșnică, da, pentru că este acest veșnic „nu” spus iubirii care este Dumnezeu. Cred că, în lumina acestei clarificări, putem vedea cum toată ideea cu Dumnezeu care trimite oamenii în iad, Dumnezeu care condamnă oamenii la iad din cauza greșelilor lor și așa mai departe, este problematică. Nu este ca și cum Dumnezeu îi trimite pe oameni acolo. Oamenii se trimit singuri în această stare prin refuzul lor față de iubirea divină.

De aceea C.S. Lewis a spus, minunat după mine, că ușa iadului este întotdeauna încuiată din interior. Nu este ca și cum Dumnezeu o încuie cu răutate din exterior, încuind oamenii înăuntru. Mai degrabă, oamenii înșiși sunt cei care, prin refuzul lor, se închid în fața iubirii divine. Acesta ar fi iadul. Lewis a mai spus ceva și cred că este foarte interesant. El a spus că iubirea lui Dumnezeu aprinde focurile iadului. Ce înseamnă aceasta? Cât de contraintuitiv! Dar iubirea este ceea ce e Dumnezeu. Este tot ce știe Dumnezeu să facă. Iubirea lui Dumnezeu luminează mereu asupra noastră. Dar dacă te îndepărtezi de ea devine un fel de tortură pentru tine, pentru că ești menit să răspunzi la ea.

Însăși iubirea în care sfinții se scaldă și se bucură este cea în care păcătosul suferă. Gândiți-vă la acest lucru astfel: imaginați-vă că are loc o mare petrecere. Această petrecere exuberantă, veselă, extrem de distractivă are loc. Se află acolo o persoană care este complet absorbită de petrecere. A intrat în exuberanța petrecerii; se distrează de minune. Și acum imaginați-vă pe cineva la aceeași petrecere, a venit la aceeași petrecere, dar este orientat spre sine însuși, privind cu reproș și plin de sine, stând sobru într-un colț. Pentru acea persoană, însăși exuberanța petrecerii este o tortură. Însăși exuberanța petrecerii este o sursă de suferință. Nu ar trebui să vorbim despre Dumnezeu ca trimițând capricios oamenii în iad. Ar trebui să ne gândim la iad așa: dacă cineva este în el…

Și, apropo, Biserica nu obligă pe nimeni să creadă că o anumită ființă umană este în iad, pur și simplu nu știm. Dar dacă există cineva în el, este cineva care este absolut insistent să nu participe la petrecere.