Despre judecata particulară

JUDECATA PARTICULARĂ
(fragment din lecturile liturgice explicate)

Așadar, el exprimă ceva foarte puternic aici. Spune: „Suntem plini de încredere și am prefera mai mult să plecăm din trup și să ne întoarcem acasă la Domnul”. Când citesc aceste versete, am tendința să mă gândesc: „Paul, vorbește pentru tine!” Căci pentru a pleca din trup și a fi acasă cu Domnul, trebuie mai întâi să murim. Așadar, Paul exprimă aici ceva ce veți vedea la toți sfinții: faptul că, deși recunosc bunătatea acestei lumi, a acestei vieți, există o dorință reală de moarte, în sensul unei dorințe de a pleca și de a fi uniți cu Cristos, de a nu mai umbla prin credință, ci de a umbla prin vedere, de a fi acasă cu Domnul. Și mai spune: „De aceea, fie că rămânem în trup [adică încă în viață], fie că plecăm [adică morți], ne străduim să îi fim plăcuți Lui”. Spune, deci astfel: indiferent de stare, scopul nostru este să îi fim plăcuți Lui.

Și apoi încheie cu acest verset, asupra căruia aș vrea să mă opresc puțin. Spune: „Căci noi toți trebuie să ne prezentăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să primească fie bine, fie rău, pentru ceea ce a făcut cât timp a fost în trup”. Observați aici: deși Paul nu vorbește despre Înălțarea la cer, nu se referă la ea în mod specific, face aluzie la ea când vorbește despre scaunul lui Cristos, căci de fiecare dată când se face referire la Înălțare în Noul Testament, sau aproape de fiecare dată, practic de fiecare dată, există imaginea cu Cristos șezând la dreapta lui Dumnezeu – imaginea tronului ceresc și a sălii tronului ceresc. Tocmai această imagine avea sens în contextul biblic evreiesc pentru a descrie Ziua Judecății. Mergi în fața unui rege sau judecător, iar aceștia ședeau pe un tron pentru a da un verdict, pentru a judeca. Așadar, ce spune Paul aici este că fiecare dintre noi, când plecăm din acest trup, vom apărea în fața scaunului de judecată al lui Cristos, pentru a primi bine sau rău, în funcție de ceea ce am făcut în trup, în timpul vieții noastre.

Acest verset, 2Corinteni 5,10, este unul dintre versetele fundamentale din Noul Testament pentru doctrina a ceea ce Biserica numește judecata particulară. Unii dintre voi, care sunteți puțin mai în vârstă decât mine, când ați fost la cateheză, poate ați învățat despre cele patru lucruri de pe urmă: moartea, judecata, raiul și iadul. Doctrina judecății, așteptarea că vom fi judecați, este dublă. Biserica învață că vor exista două judecăți. Există judecata particulară, care are loc în momentul morții fiecărui individ, și apoi există judecata generală sau judecata finală, care are loc la învierea morților, la sfârșitul timpului, când întreaga omenire va fi judecată. Așadar, aici, Paul descrie într-un mod foarte interesant judecata particulară și dezvăluie câteva lucruri despre judecata particulară. Le voi evidenția și voi parcurge implicațiile cuvintelor sale.

Deci, în primul rând, această judecată va fi universală în sensul că fiecare persoană va trebui să treacă prin ea, să fie judecată. Paul spune: „noi toți trebuie să ne prezentăm…” Deci, nu doar unii oameni vor fi judecați. Toți vor fi judecați. Este universală.

În al doilea rând, va fi o judecată în care Cristos va da un verdict. La aceasta se referă prin imaginea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru că, chiar și astăzi, judecătorii dau verdictele stând jos, de pe scaun – este o imagine a autorității ce datează din antichitate. Deci, fiecare persoană (este universală) va experimenta judecata.

În al treilea rând, și este important: va fi, de asemenea, o judecată individuală. Paul spune: „pentru ca fiecare să primească” judecata. Nu este deci un fel de condamnare sau aprobare colectivă a rasei umane ca întreg sau a societății ca întreg sau a unei națiuni sau alta ca întreg, ci este o judecată individuală. De aici are Biserica expresia de judecată particulară. Fiecare dintre noi va trebui să ne prezentăm în fața scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca El să dea un verdict.

În al patrulea… și al cincilea rând: există două rezultate. Poți primi fie o recompensă (Paul spune că poți primi bine) sau o pedeapsă (Paul spune că poți primi rău). Deci aceasta înțelege el prin „fie bine, fie rău”. Recompense escatologice și pedepse escatologice.

Șase, și ultimul: care este criteriul pentru această judecată? În acest caz, Paul spune ceva care ar putea fi șocant pentru cititorii lui Paul care pun accentul pe justificare sola fide, numai prin credință, tot ce contează este credința. Este adevărat: Paul pune un preț suprem pe credință. Credința este sine qua non pentru justificare. Nu există absolut nici o îndoială despre aceasta. Dar observați aici că, deși Paul va descrie răscumpărarea noastră inițială ca a fi justificați prin credință, el este foarte clar că verdictul nostru final va fi în funcție de fapte. Ce spune Paul? Fiecare persoană va fi judecată „pentru ce a făcut cât timp a fost în trup”. Observați deci aceste cuvinte: „pentru ce a făcut [când?] cât timp a fost în trup” Cu alte cuvinte, fiecare persoană umană va fi judecată după ceea ce a făcut în această viață, în această lume. Nu după ce vor muri, ci pentru ceea ce au făcut în trup.

În regulă. De ce aduc în discuție acest lucru? Ei bine, pentru că este în lecționar. Dar de ce mă concentrez pe judecata particulară? Pentru că, eu unul, cred că este una dintre doctrinele care trece prin momente grele. Cred că există un fel de lipsă colectivă de conștientizare, lipsă de atenție privitor la semnificația faptului că, atunci când murim, vom fi judecați de Cristos după fiecare lucru pe care l-am făcut în timpul vieții noastre pământești, cât timp am fost în trup. Așadar, cred că este util când întâlnești aceste doctrine care sunt, știți și voi, puțin neclare pentru oameni, sau poate chiar nu cred că acest lucru este adevărat (nu le place ideea unui Dumnezeu care judecă sau ideea unei judecăți), să reiterăm ceea ce învață Biserica despre acest lucru în special. Deci, pentru a fi foarte exact, dacă doriți să cercetați subiectul, Catehismul, la numerele 1021-1022, citează lecturile de astăzi, 2Corinteni 5,8, în doctrina despre judecata particulară. Ascultați deci învățătura Bisericii în această privință.

Spune astfel la titlul „Judecata particulară”. „Moartea pune capăt vieții oamenilor ca timp oferit pentru primirea sau refuzarea harului dumnezeiesc manifestat în Cristos. Noul Testament vorbește despre judecată mai ales în perspectiva întâlnirii finale cu Cristos la cea de a doua venire, dar afirmă în repetate rânduri și răsplătirea, imediat după moartea fiecăruia, în funcție de faptele și credința lui. Parabola lui Lazăr cel sărac și cuvântul lui Cristos pe cruce către tâlharul cel bun, precum și alte texte din Noul Testament vorbesc despre un destin ultim al sufletului, un destin care poate fi deosebit pentru unii și pentru alții”. Și acolo, în nota de subsol, Catehismul citează, printre altele, 2Corinteni 5, 8.

Și continuă: „Fiecare om primește răsplata veșnică în sufletul său nemuritor, îndată după moarte, la o judecată particulară care îi pune viața în relație cu Cristos, fie intrând în fericirea cerului – trecând printr-o purificare sau imediat- , fie osândindu-se îndată pentru totdeauna.” Și apoi îl citează pe Sf. Ioan al Crucii: „În seara vieții noastre vom fi judecați după iubire”.

Câteva lucruri ies în evidență pentru mine în modul în care Catehismul interpretează 2Corinteni 5,8 și doctrina Noului Testament despre judecata particulară. În primul rând, observați că se spune că moartea pune capăt vieții umane ca timp deschis pentru a accepta sau a respinge harul. Acest lucru este foarte important. Mulți oameni vor avea uneori înțelegerea greșită că, de exemplu, purgatoriul este ca o casă de reabilitare sau un loc pentru a doua șansă. Nu există a doua șansă după moarte. Conform doctrinei Bisericii, moartea pune capăt timpului disponibil pentru acceptarea sau respingerea harului lui Cristos. Aceasta decurge direct din afirmațiile lui Paul conform cărora vom fi judecați după ce am făcut cât suntem în trup. – nu după ce se întâmplă ulterior, ci cât suntem în trup. Viața umană este decisivă pentru modul în care ne vom petrece veșnicia.