Trei implicații ale Învierii lui Isus

Pacea să fie cu voi și un Paște binecuvântat și fericit tuturor! Prieteni, nu știu de ce e așa, dar am fost mereu atras de mormintele unor oameni celebri. Am avut în viață șansa să călătoresc prin lume și să studiez în diferite locuri. De exemplu, când eram în Washington, acum mulți ani, ca student la filozofie, îmi plăcea să merg în Cimitirul Arlington și mai ales pe acel mic deal frumos din fața Conacului Custis-Lee, unde sunt îngropați frații Kennedy. Mergeam acolo și doar stăteam, timp îndelungat, și meditam. Când eram doctorand la Paris, unul dintre locurile mele preferate era un fel de mama tuturor cimitirelor: se numește Cimitirul Père Lachaise. Jim Morrison, starul rock and roll, e îngropat acolo, dar la fel Chopin, la fel și Oscar Wilde, Abalard și Heloïse, tot felul de oameni celebri. Mergeam acolo și petreceam ore în șir doar cugetând lângă aceste morminte.

Unul dintre cele mai interesante e un mormânt în sudul îndepărtat al Indianei. Mergeam la reculegeri la Mănăstirea Sf. Meinrad, care e acolo în sud. De obicei, alocam o dimineață când eram în reculegere și mergeam cam la 20 min de mers cu mașina la Memorialul Lincoln Boyhood. Aveau acolo o replică a cabanei de bușteni a lui Lincoln. Dar pe terenul acestui memorial se află mormântul lui Nancy Hanks. Nancy Hanks a fost mama lui Abraham Lincoln, iar mormântul ei are acum un frumos steag impunător. Și mormântul – mi s-a părut mereu foarte impresionant – e acoperit cu monede cu Lincoln, gravate cu imaginea celebrului ei fiu. Mi se pare impresionant căci e o femeie ce a murit – cred că avea cam 35 de ani, în anul 1818, cred că tânărul Abe avea doar vreo 9 ani când ea a murit. Probabil că era cunoscută de câțiva oameni și, totuși, acum, sute și mii vin la mormântul ei pentru a o onora. Reflectam acolo și meditam. Așa faci la morminte. Sunt locuri ale sfârșitului. Sunt locuri ale păcii, ale contemplării.

Și apoi e mormântul în centrul narațiunii noastre de astăzi. Și apoi e mormântul de care scriitorii Evangheliei sunt fascinați. Mă refer la mormântul lui Isus, la care trei femei merg devreme, în dimineața duminicii de Paște. Merg cu uleiuri pentru a-i unge trupul, după obiceiul evreiesc. Erau îngrijorate cine le va rostogoli piatra, dar sunt sigur că intenționau ca acolo să facă îndeplinească ritual și să reflecteze și să mediteze, aducându-și aminte de lucrurile mărețe pe care Isus le spusese și le făcuse, simțind probabil o oarecare furie față de cei care l-au trădat și s-au lepădat de El, probabil plângând în durerea lor. Aceasta intenționau să facă la acest mormânt. Dar ajung și, spre surprinderea lor uriașă, găsesc mai întâi piatra rostogolită. A fost poate acțiunea unui tâlhar de morminte? Dar uimirea lor crește atunci când, privind înăuntru, văd nu trupul lui Isus ci un tânăr îmbrăcat în haine albe, care le spune: „Îl căutați pe Isus din Nazaret, cel răstignit. A înviat, nu este aici! Iată locul în care l-au pus!” Mesajul tânărului, ca să spunem direct, era nu că cineva a pătruns cu forța în acest mormânt, ci mai degrabă că cineva a ieșit cu forță din el.

Care a fost răspunsul lor la această veste șocantă? Și aceasta e prima relatare pe care o avem, în Evanghelia lui Marcu. Care este reacția acestor femei? Ascultați: „Ieșind, au fugit de la mormânt, căci tremurau de spaimă și de uimire.” Da, mormintele, sigur, sunt locuri de contemplare în tăcere, locuri de meditat, locuri de gândit. Dar apoi e acest mormânt, de la care aceste femei fug înspăimântate. Și de acesta, frați și surori, de acesta depinde istoria Paștelui. Isus nu este o figură din trecut de care ne amintim cu drag. El nu este un mare învățător spiritual de care ne amintim gândindu-ne cu plăcere. Nu… Participăm la spaima pe care au simțit-o aceste femei când noutate absolută și șocul și surpriza Învierii lui Isus le-a copleșit.

Ce îmi place, prieteni, la această istorie este că militează împotriva tuturor încercărilor de îmblânzire a Învierii. Și au fost multe de-a lungul secolelor de creștinism și cu siguranță în timpul nostru. Cred că atunci când eram în seminar, cu ceva vreme în urmă, astfel de cărți citeam în seminar. „Învierea lui Isus… nu o citiți drept ceva ce s-a întâmplat cu adevărat. Mai degrabă, discipolii, după moartea Învățătorului lor, știau că va continua cauza Lui, așa că au inventat această poveste despre un mormânt gol și apariții pentru a simboliza continuarea cauzei Sale.” Sau această viziune, susținută de un teolog foarte cunoscut, când eram la școală: după moartea teribilă a lui Isus, ucenicii totuși s-au simțit iertați și și-au exprimat această convingere cu povești despre mormântul gol și apariții. Să fim serioși! E incredibil de slab argumentul și nu se potrivește cu sentimentul clar de șoc, noutate și entuziasm care străbate fiecare pagină a Noului Testament. Chiar vi-l puteți imagina pe Paul intrând în Corint cu vestea că: „Hei! Cauza unui mort pe care l-am admirat continuă!” Ar fi râs de el și l-ar fi scos din oraș. Vi-i puteți imagina pe toți apostolii – ei aleargă în lumea întreagă gata și să moară – cu mesajul că s-au simțit iertați? Să fim serioși! Aceste încercări de banalizare și îmblânzire a Învierii sunt subminate de această mărturie fundamentală privind concretețea Învierii.

Îmi permiteți să extrag trei implicații, prieteni, din faptul Învierii lui Isus? În primul rând, înseamnă că Isus este Domnul. Veți găsi adesea această expresie în scrierile Sf. Paul. În greaca sa: Iesous Kyrios, Isus este Domnul. Am putea spune: „Ei bine, e o afirmație spirituală inofensivă”. Dar era ceva profund subversiv în secolul I. De ce? Pentru că un cuvânt de ordine în acele vremuri și locuri era Kaisar Kyrios, Cezar este Domnul! El e cel căruia îi datorez loialitatea mea. El este stăpânul vieții mele. Cât de minunat primii creștini, în lumina Învierii, au răsturnat intenționat acel limbaj: nu Kaisar Kyrios; Iesous Kyrios! Amintiți-vă: cineva pe care Cezar l-a omorât, dar pe care Dumnezeu l-a înviat din morți – El e adevăratul Domn. El e cel căruia îi datorezi loialitatea ta. Și, în plus, ce minunat că au proclamat aceasta cu mult înainte de a exista ceva de genul unei Biserici instituționale, cu mult înainte de a exista armate și armate de credincioși. Vorbim de o mână de oameni, care proclamau acest mesaj profund subversiv al domniei lui Isus.

Iată o a doua implicație a Învierii – din nou, nu drept ceva subțirel, un simbol vag, ci faptul Învierii: că afirmațiile lui Isus despre Sine însuși sunt acum ratificate. Spre deosebire de oricare alt fondator religios, Isus vorbește și acționează constant în chiar persoana lui Dumnezeu. „Fiul Meu, păcatele tale sunt iertate.” „Cine se crede? Numai Dumnezeu poate ierta păcatele!” Corect. Aceasta este ideea. Isus vorbește și acționează în chiar persoana lui Dumnezeu. „Ați auzit că s-a spus în Tora, dar Eu zic…” Pentru un evreu din sec. I, a revendica autoritate asupra Torei, care era autoritatea supremă – singurul care putea face aceasta era Dumnezeu însuși. Da… „Aici este Unul mai mare decât Templul”, spune Isus, referindu-se la Sine. Din nou, pentru un evreu din sec. I, Templul era lăcașul lui Dumnezeu. Cine putea spune că este mai mare decât Templul, decât Cel care de fapt locuiește în Templu? De fapt, de aceea e pus Isus pe cruce: această aparentă hulă, acest om care pretinde că e Dumnezeu. Și apoi, când a murit pe cruce, chiar și cei mai înflăcărați adepți ai Săi au fost convinși că totul a fost un fel de tristă înșelătorie. Gândiți-vă la acei doi discipoli de pe drumul către Emaus: „Da, am crezut că El e acela, dar în mod clar nu este”, căci nu putea fi o dovadă mai mare că cineva nu era Mesia Israelului decât moartea lui din mâinile dușmanilor Israelului. „În mod clar, El nu e Dumnezeu; a fost doar o figură înșelătoare.” Dar când a înviat din morți – și nu mă refer la un sentiment vag că ar fi fost iertați, să fim serioși – când a înviat din morți și le-a apărut din nou în viață, ei au știut atunci: El este întocmai cine a spus că este. Au știut că divinitatea lui Isus, divinitatea Sa revendicată, e ratificată. Și, prin urmare, trebuie să îi încredințăm viețile noastre. Dacă este cine spune că este, nu un învățător între mulți alții, ci Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, ce variantă am? Trebuie să îi dăruiesc viața mea.

Iată o a treia și ultima implicație a Învierii: că iubirea lui Dumnezeu, oameni buni, e mai puternică decât orice din lume. Ce l-a dus pe cruce? Cruzimea și violența și ura și nedreptatea și prostia – toate formele de disfuncție umană. Pe acea cruce El a purtat toate acestea. Păcatul lumii a venit asupra Lui. A intrat în murdăria și noroiul condiției umane. De fapt l-a acoperit de tot. Dar apoi, la Înviere, când Isus spune Shalom și oferă această pace în fața tuturor disfuncțiilor lumii, El arată astfel că iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât oricare dintre ele. De aceea Paul poate spune: „Sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici înălțimile, nici adâncurile și nici vreo altă putere nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu.” Știe aceasta datorită Învierii, pentru că l-a văzut pe Cristos înviat. Aici ne găsim speranța, oameni buni. Aici ne găsim într-adevăr salvarea – cuvântul înseamnă vindecarea noastră. Ce ne rănește? Tot întunericul și păcatul lumii – iată ce ne rănește. În Învierea lui Isus ne găsim mântuirea.

Mă întreb dacă vă amintiți, dacă m-ați ascultat săptămâna trecută: am vorbit despre acea figură misterioasă care apare în Grădina Ghetsimani, acel tânăr purtând o haină albă. În momentul adevărului, el fuge de frică, iar ei îi prind haina și el este, am susținut eu atunci, fiecare creștin botezat care, în momentul adevărului, își abandonează identitatea baptismală. Dar v-am sugerat săptămâna trecută că El va reveni. Știți unde apare? Chiar în inima acestei narațiuni. Apropo, nu se spune „înger”. Când se uită în mormânt, văd un tânăr. Și cu ce este îmbrăcat? E îmbrăcat cu o sindona. E îmbrăcat cu această haină albă. Și ce face? Din interiorul mormântului gol al lui Isus, el proclamă Învierea. Acesta e acum, atenție, fiecare dintre noi! Da, suntem păcătoși. Da, tindem să fugim în momentul adevărului, lăsând în urmă identitatea noastră baptismală. Dar acum, acesta e fiecare dintre noi după ce ne-am recuperat curajul și identitatea noastră, iar acum, stând în mormântul gol al lui Isus, îmbrăcați în haina noastră baptismală, vestim Învierea.

Aceasta este sarcina voastră la acest Paște și nu numai. Este sarcina voastră. Nu luăm Învierea de parcă: „O, e un fapt interesant din vechime.” Să fim serioși! O luăm ca semnul definitiv al domniei lui Isus, semnul definitiv că El e Dumnezeu din Dumnezeu, Lumina din Lumina, semnul definitiv că iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât orice în lume. Și treaba noastră, purtând haina baptismală, e să proclamăm aceasta lumii întregi. Aceasta este Vestea Bună a Paștelui și aceasta este chemarea misionară a Paștelui. Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Vă mulțumesc mult pentru vizionare! Dacă v-a plăcut acest video, vă încurajez să îl distribuiți și să vă abonați la canalul meu YouTube.