Ce este păcatul lăcomiei?

Ce este păcatul lăcomiei?

Vă salut, sunt pr. Mike Schmitz și suntem la Ascension Presents. Un lucru ce cred că îi ține pe mulți departe de Dumnezeu este că credem că Dumnezeu a interzis bucuria. El are toate aceste „nu”-uri, aceste lucruri mari la care spune „nu” și astfel pare că, la prima vedere: „Ei bine, nu știu dacă vreau să îl urmez pe Dumnezeu pentru că pare că la tot ce vreau să fac, la tot ce îmi aduce bucurie, El spune «nu»”. Dar iată ceva interesant: cu cât ne uităm mai atent, cu atât ne dăm seama că Dumnezeu nu a interzis bucuria. Dumnezeu vrea să ne bucurăm de lucrurile bune în moduri bune. Vrea să ne bucurăm de lucrurile potrivite în modul potrivit.

Problema noastră este aceasta: de fapt avem nevoie de aceste reguli, legi ce ni le dă Dumnezeu, pentru că nu știm cum să ne bucurăm. De câte ori ați fost în situația în care ați găsit ceva ce vă place? Mie îmi plac Doritos cu brânză nacho. La început spui: „O, mamă, e o nebunie! Sunt așa bune!” Și brusc ajungi la fundul pungii de dimensiune de familie și te gândești: „Ce s-a întâmplat cu restul de Doritos și de ce nu mă bucur de ele?” Iată ce se întâmplă: când nu avem capacitatea de a spune „nu”, nu avem capacitatea de a ne bucura de lucrurile potrivite în modul potrivit. De fapt, nu avem capacitatea de a ne bucura de lucruri. Sfârșim cu două lucruri: unul este că nu ne bucurăm de viață și al doilea că devenim sclavii a ceva. Acesta este de fapt păcatul rar mărturisit al lăcomiei sau păcatul necumpătării, nu? Lăcomia este că nu știu cum să spun „nu”. Necumpătarea este că nu sunt capabil să spun „nu” lucrului potrivit la momentul nepotrivit sau lucrului nepotrivit în orice moment. Nu pot să îmi spun „nu” mie însumi.

Lăcomia nu se reduce neapărat doar la cantitate. Este vorba de cel puțin patru lucruri: cantitate, calitate, când și de ce. Cantitate. Da, absolut! Pot mânca o tonă de lucruri, precum eu cu Doritos, când este prea mult. De fapt, lăcomia sau necumpătarea poate fi și când am găsit un serial TV pe Netflix, este super bun, și astfel, în loc să mă uit la 1 sau 2 episoade, am ajuns de fapt la 3 a.m. și trebuie să mă duc la culcare pentru că nu mă pot opri să mă uit. Aceasta este necumpătarea. Am acționat în așa fel încât capacitatea mea de a mă bucura de ceva este acum diminuată. Lucrul în sine este probabil tot bun, este probabil un serial TV bun, dar am renunțat la capacitatea mea de a mă bucura de el. De ce? Din cauza lăcomiei, a necumpătării. Așadar cantitate.

A doua este calitatea. Este unul dintre lucrurile pe care C.S. Lewis le evidențiază în cartea sa „Scrisorile lui Zgândărilă”, în care avem „pacientul” (persoana ispitită de diavol, de demon) și mama „pacientului”. El spune că mama „pacientului” nu s-ar considera niciodată o persoană lacomă, căci nu mănâncă multă mâncare, dar mereu are nevoie ca mâncarea să fie pregătită pentru ea într-un mod exact și acesta e aspectul important: calitatea. Acest lucru se întâmplă de multe ori când vine vorba de copii, nu? Copiii spun: „Nu pot mânca ouăle acelea. Sunt prea moi”. Sau: „Nu pot mânca mâncarea aceasta. E prea scârboasă.” Sau: „Nu îmi place așa. Mie îmi place așa.” De aceea Aristotel a numit lăcomia sau necumpătarea un viciu copilăresc. L-a numit așa pentru că ne face precum copiii! Nu vreau neapărat mult, dar trebuie să primesc exact așa cum îmi place și dacă nu este exact așa cum îmi place, atunci nu sunt fericit.

Deci cantitate, calitate; când. Sunt sigur că toți am avut experiența, cândva, de a fi hangry (joc de cuvinte): când ești flămând și pentru că ești flămând și nu primești mâncare, ești nervos. Deci ești hangry (joc de cuvinte). Nu vreau mult. Nu vreau doar pe gustul meu. Vreau acum! Și nu mai pot aștepta! A fost un experiment pe vremuri, în care aduceau niște copii într-o cameră și îi așezau la o masă, pe scaune, iar pe o farfurie de pe masă, chiar în fața lor, era o bezea sau un fursec. Și le spuneau: „Dacă aștepți aici… Voi pleca…” Cercetătorul spunea: „Voi pleca și dacă aștepți, când mă întorc, dacă nu ai mâncat bezeaua sau fursecul, îți voi da două bezele sau două fursecuri. Dar dacă nu poți, poți mânca acum și atunci vei primi doar o bucată.” Și părăsea camera și filmau reacțiile copiilor. Unii dintre ei erau așa: „Bine. E în regulă. Fie. Voi aștepta. Vreau două, așa că voi aștepta.” Alții… mâncau imediat. Iar unii copii se legănau înainte și înapoi. Alți copii își acopereau ochii. O fată stătea pe mâinile ei, căci: „Nu vreau să iau!” Această bătălie internă… Aceasta este necumpătarea. Ca oameni, suntem chemați să fim liberi, chemați la măreție, chemați să fim capabili să ne spunem „nu” nouă, iar noi ajungem în punctul în care nu ne putem spune „nu”. „Nu pot să aștept. Nu mă pot opri. Nu pot spune «nu».” De aceea Toma de Aquino, cred, îl numea cel mai rușinos dintre toate viciile, pentru că ne face din a fi… Suntem făcuți să fim oameni complet liberi, capabili să spunem „nu”, ca să putem spune „da”. Iar noi am devenit sclavi.

Așadar, cantitatea, calitatea, când și apoi de ce. De câte ori nu am fost în situația în care: „De ce beau aceasta? Nu știu. Vreau doar să beau.” „De ce mănânc aceasta? Nu știu, vreau doar să mănânc.” „De ce mă uit la aceasta?” De ce consum ceva, nu? Poate fi media, poate fi muzică, poate fi mâncare. Poate fi orice. Eu doar consum. Dar de ce? Nu știu! Și dacă fac așa, adesea devin sclavul la aceasta. Și nu doar atât, încetez să fiu capabil să mă pot bucura cu adevărat de lucruri. Amintiți-vă: Dumnezeu nu interzice bucuria. El dorește bucuria voastră! Dorește ca noi să experimentăm această lume incredibilă pe care ne-a dat-o cu bucurie, dar aceasta va cere să spunem „nu”. Așadar iată invitația mea: este ca astăzi să spuneți „nu” la ceva. Spuneți-vă „nu” vouă înșivă. Spuneți „nu” unei anumite pofte pe care o aveți, nu pentru că: „O, trebuie să mă pedepsesc sau trebuie să mă disciplinez”. Spun „nu” acestui lucru bun pentru a putea spune „da” libertății și pentru a putea spune „da” bucuriei. Înțelegeți? Bine. Sper că da, oricum. Din partea celor de la Ascension Presents, sunt pr. Mike. Dumnezeu să vă binecuvânteze!