Ce să faci în stricăciunea ta

Iată ceva cu care m-am confruntat personal, ceva ce am întâlnit la alții, pe măsură ce creșteau în sfințenie. O concepție greșită.

Salut! Sunt pr. Mike Schmitz, la Ascension Presents. Iată concepția greșită pe care cred că mulți dintre noi am avut-o când vine vorba de: „Bine. Dacă vrei să îi spui «da» lui Isus, viața ta de creștere în sfințenie va fi această creștere constantă, devenind tot mai bună, tot mai sfântă și mai sfântă tot timpul.” Poate că ai unul sau două lucruri pe care trebuie să le depășești, dar de îndată ce treci de aceasta, va fi doar această creștere constantă, sporind până la maxim. Cred că uneori avem această iluzie, aș spune, din cauza unora dintre viețile sfinților.

În campus, unul dintre sfinții preferați ai oamenilor de aici este Sf. Augustin, iar Sf. Augustin este faimos pentru luptele sale cu castitatea. Faimoasa rugăciune a Sf. Augustin: „Doamne, fă-mă cast, dar nu încă!” Ideea este că, da, la un moment dat, totuși, Sf. Augustin, în acest moment masiv de încercare, în acest moment de aproape disperare, de acest: „Doamne, voi fi vreodată liber?”, i s-a spus de către Domnul, un fel de voce spunând: „Ia și citește, ia și citește”. Iar el a luat Scriptura și a citit acest verset din Biblie, din Noul Testament, care pur și simplu l-a încurajat în acest fel ce i-a permis să aibă speranță în harul lui Isus Cristos și acest lucru l-a eliberat. După ce a trecut de acea luptă, de acel zbucium, a fost doar această linie dreaptă: boom! Sf. Augustin a rezolvat cu castitatea, acum i-a rămas doar sfințenia, nu?

Și cred că uneori așa ceva credem noi. Odată ce trec de aceasta – orice ar fi chestia aceasta – procesul de sfințenie va fi destul de drept. Trebuie să spun: nu este adevărat! Nu cred că este adevărat pentru nimeni în istoria creștinismului. Nu cred că a fost adevărat pentru Sf. Augustin. Cred că Dumnezeu a făcut o lucrare minunată eliberându-l pe Sf. Augustin de acea povară a desfrânării, de acel demon al desfrânării din viața sa. Dar dacă Sf. Augustin a fost om, și a fost, a existat următoarea bătălie, și apoi următoarea dificultate, și următoarea provocare în viața lui. La fel ca în viețile noastre! Cum merg lucrurile pentru noi? Cum merg este… Mergi în sfințenie și spui „da” Domnului, iar apoi ce se întâmplă e că, de obicei, cădem. Sau nici măcar nu trebuie să fie o cădere în păcat. Descoperim noi zone de stricăciune în viața noastră. Și acesta este doar unul dintre marile haruri, dar, de asemenea, pentru unii este o mare frustrare. Că, cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât mai puțin demni ne dăm seama că suntem. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu și experimentăm iubirea Sa, experimentăm bunătatea și dreptatea Sa, cu atât mai mult ne dăm seama: „O, Doamne, nu mi-am dat seama că stricăciunea mea merge așa adânc!”

Este povestea noastră! Povestea noastră nu e această linie dreaptă, ci o urcare, apoi boom!, urcare, apoi prăbușire, urcare, prăbușire. Și este sentimentul de… Repet: prăbușirea nu trebuie să fie o cădere în păcat de moarte. Poate fi pur și simplu recunoașterea faptului: „Am nevoie de Tine mai mult decât am crezut vreodată, Doamne. Sunt mai disperat decât am conștientizat vreodată că sunt, Doamne. Sunt mai distrus decât mi-aș fi putut imagina până în acest moment.” Aici, uneori oamenii pot experimenta descurajarea, uneori oamenii pot experimenta disperarea. Pentru că nu am conștientizat cât de distrus sunt.

Mă întreb dacă acesta este unul din motivele pentru care Sf. Paul a spus: „Unde s-a înmulțit păcatul, s-a revărsat cu prisosință harul” (Romani 5,20). Nu știu dacă v-ați gândit vreodată: unde păcatul abundă, harul abundă mai mult. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că harul lui Dumnezeu merge până la cel mai de jos punct. Că milostivirea Lui merge nu la persoana ce o merită cel mai mult, ci la persoana care are cea mai mare nevoie de milostivire. Unde abundă păcatul sau abundă stricăciunea, harul abundă mai mult, vindecarea abundă mai mult, ajutorul lui Dumnezeu abundă mai mult. Când suntem convinși de aceasta: „O, Doamne, nu ține de faptele mele. Nu ține de bunătatea mea. Este de fapt a avea încredere în Tine în haosul meu, nu a avea încredere în bunătatea mea, în rugăciune mele, în faptele mele. Înseamnă a-mi da seama, așa cum am mai spus: nu am conștientizat cât de adâncă era această stricăciune. Și în acel moment, în profunzimea stricăciunii, atunci mă încred în Tine. Doamne, nu mi-am dat seama: sunt mai distrus decât mi-aș fi putut imagina vreodată. Acum, în această cunoaștere, că sunt mai distrus decât mi-aș fi putut imagina, acum, Doamne, voi avea încredere în Tine în acest moment. Doamne, sunt mai slab decât am crezut vreodată că sunt. Și în această slăbiciune, spun: bine, Doamne, în aceasta te voi invita.”

Vedeți, prea des ne descurajăm din cauza stricăciunii, a slăbiciunii, a păcătoșeniei noastre, în loc să ne dăm seama: „O! Așa este procesul! Acesta este modul în care merg lucrurile.” Îmi dau seama de o nouă adâncime, astfel încât milostivirea și harul Domnului să poată ajunge la o nouă adâncime. Nu? „Doamne, am experimentat o nouă rană în inima mea.” De ce? Pentru ca harul și milostivirea lui Dumnezeu să poată intra în acea nouă rană din inima mea. Încurajarea mea este să nu fiți descurajați de aceasta, ci să înțelegeți că acesta este procesul. De fiecare dată când conștientizăm: „Iată o nouă ruptură, o nouă adâncime, o nouă slăbiciune, o nouă păcătoșenie” și îl lăsăm pe Dumnezeu să aibă acces la aceasta, unde păcatul abundă, harul abundă mai mult. Și iată ce îmi imaginez. Mergem înainte, tot înainte, ne descurcăm bine, suntem în har, cădem, poate cădem într-un păcat sau doar recunoaștem: „Sunt mai distrus decât am crezut că sunt” și îl chemăm pe Domnul, harul Său nu doar ne aduce înapoi la nivelul la care am fost. Unde păcatul abundă, harul abundă mai mult. Să înțelegem: când mergem la Spovadă, îi cerem Domnului harul, iubirea și milostivirea Sa. Nu ești ridicat înapoi la același nivel. Ești chiar mai sus. De aceea merge în sus. Harul trebuie însă să intre în gol. Trebuie să intre în stricăciune. Trebuie să intre în slăbiciune. Trebuie să intre în păcătoșenie.

Așa că, încă o dată, concluzia este să nu vă descurajați. Nu vă demoralizați din cauza slăbiciunii voastre, a distrugerii, a păcătoșeniei, a lipsurilor voastre. Dar în lipsurile, în slăbiciunea, în păcătoșenia, în stricăciunea voastră, spuneți: „Doamne, vino în aceasta! Nu veni doar în măreția mea, în puterea mea, în rugăciunile mele… iată cât de virtuos sunt! Nu, Doamne, vino în lipsurile mele cu milostivirea Ta.” Și vedeți cum vă va transforma în sfântul care ați fost creați și răscumpărați să fiți. Nu vă descurajați. Nu renunțați. Nu cedați. În acel întuneric, chemați lumina. Din partea la Ascension Presents, sunt pr. Mike. Dumnezeu să vă binecuvânteze! Bineee… Am un prieten care mi-a spus că nu îi place când cânt în falsetto. Să începem! Cred într-un lucru numit iubire.