Cum veți evangheliza astăzi?

Pacea să fie cu voi! Prieteni, săptămâna trecută am avut un portret minunat al discipolatului. Am putea spune: costul discipolatului a fost expus clar. Continuându-ne acum lectura din Evanghelia lui Luca, avem astăzi un minunat, aș spune, portret al Bisericii – cum arată Biserica, preocupările ei centrale, ce anume se așteaptă de la ea. Și contextul e trimiterea de către Isus a 72 de ucenici. Încercați să vă puneți în locul lor. Toți botezații suntem discipoli ai Domnului, și suntem în această relație cu El – ne va trimite. Haideți să parcurgem așadar acest pasaj. Ne va învăța lecții foarte importante despre Biserică.

Așadar auzim: „Domnul a ales alți șaptezeci și doi și i-a trimis doi câte doi înaintea Sa în toate cetățile și locurile pe unde avea să treacă El”. Mai întâi învățăm că suntem o Biserică misionară. Creștinismul nu este atât de mult o spiritualitate liniștită a statului pe loc. E loc pentru întreaga dimensiune contemplativă monastică – sigur că e. Dar orientarea de bază a creștinismului e spre misiune. Mittere în latină, a trimite, iar „misiune” vine din acest cuvânt. Suntem trimiși. Evanghelia nu este pentru noi, pur și simplu ca să o savurăm pentru propria noastră edificare. Putem și trebuie, dar apoi imboldul, traiectoria, este mereu spre împărtășirea ei. Am spus aceasta de multe ori, dar cred că mulți dintre botezați de rând nu se gândesc așa la ea. Ei gândesc: „Da, voi merge la Liturghie și voi primi Sacramentele și voi încerca să fiu o persoană decentă, dar nu sunt misionar! Nu sunt ca un preot, un Episcop, o soră sau un misionar profesionist.” Ei bine, s-ar putea să nu traversați oceanul, dar da, ca persoană botezată, sunteți ca unul dintre acești 72! Ați fost trimiși într-o misiune! Cum ar arăta viața voastră? Gândiți-vă doar la aceasta. Dacă atunci când vă treziți dimineața ați spune: „Cum voi duce oare Evanghelia lui Cristos cuiva, astăzi?” S-ar putea să nu fie prin cea mai elocventă predicare sau printr-o dezbatere teologică elevată sau ceva similar. Poate fi la fel de simplu ca un act de iubire, de bunătate, a spune cuiva despre Cristos. Un părinte unui copil. Un prieten unui prieten. Un coleg unui coleg. Dar cum vi s-ar schimba viața dacă ați simți în fiecare dimineață: „Da, sunt ca unul dintre acești 72 care au fost trimiși în misiune!”?

Îmi place faptul că îi trimite în perechi. Este foarte important. Facem această muncă în relație cu alții. Cred că e ceva incompatibil cu creștinismul: ideea unei singure persoane care își face lucrarea. Există un film minunat cu Robert Duval, numit „Apostolul”. A apărut, nu știu, poate acum 25 de ani. Un film foarte bun despre acest bărbat complex și frământat, care era predicator dar și o ființă umană cu defecte profunde. Și face multe lucruri bune, dar unul dintre semnele că lucrurile nu merg bine la el e că în esență se botează singur și apoi pornește singur în ceea ce el consideră a fi misiunea lui. Așa ceva e incompatibil cu Evanghelia. Isus îi trimite pe cei 72, dar îi trimite doi câte doi, pentru a avea un însoțitor în această lucrare, pe cineva cu care poți vorbi, care să vadă ce faci și să te corecteze, care îți face observații, te analizează, cineva cu care te poți ruga, cineva cu care poți împărți pâinea, cu care poți să râzi și să plângi.

E extraordinar de important în viața spirituală: nu facem aceasta singuri. Gândiți-vă, oameni buni, nu doar la scară mare, ci la lucrarea voastră misionară obișnuită – cu colegii de muncă și cu familia și cu prietenii și așa mai departe – că nu o faceți singuri. Nu sunteți pe cont propriu, ci mereu în comuniune cu altcineva care face aceeași lucrare. Gândiți-vă la atâția oameni de-a lungul veacurilor. Benedict și Crisostom, Ieronim, Francisc și Clara, Dominic, Maica Tereza, Ignațiu – toți au atras la ei oameni. Poate au început… gândiți-vă la Ignațiu care începe în acea peșteră, la Manresa: era cam de unul singur, dar pentru marea sa lucrare apostolică a adunat lângă el această Societate a lui Isus. Maica Tereza a început într-adevăr mai mult sau mai puțin singură, dar foarte repede, foste eleve au venit la ea, iar ordinul ei a tot crescut. La fel cu Francisc. Începe cu un fel de atitudine solitară, dar apoi, foarte curând, oamenii vin la el. Domnul ne trimite doi câte doi ca să îi facem lucrarea. Bine?

Să continuăm să îl ascultăm pe Domnul. „Secerișul este mare, însă lucrătorii sunt puțini. De aceea rugați-l pe Domnul secerișului să trimită lucrători în secerișul Lui!” E amuzant, oameni buni, dar e un pericol profesional, într-un fel, pentru oamenii spirituali, religioși: începem să credem că acesta este proiectul nostru. Ne implicăm deci în el, oricare ar fi lucrarea voastră: predarea sau catehizarea sau lucrarea misionară, munca de evanghelizare, îngrijirea săracilor, orice ar fi. Începeți să gândiți: „Acesta e programul meu și voi veni cu planurile mele. Vom avea întâlnirile noastre și vom stabili ce vom face.” Adică… e bine în sine. Dar în Biblie, oameni buni, nimic măreț nu se întâmplă vreodată separat de rugăciune. Permiteți-mi să spun din nou: nimic măreț nu se întâmplă vreodată separat de rugăciune. Da, planuri și proiecte și toate acestea. Bine. Dar dacă și numai dacă sunt susținute, însuflețite, întărite de rugăciune. „Rugați-l pe Domnul secerișului…” Știu că sună poate prea evident, dar chiar și în contextul unei parohii evlavioase, cu oameni buni, dedicați, religioși, dacă puneți întrebarea simplă: „Ei bine, v-ați rugat pentru aceasta? Înainte de întâlnirea voastră? Înainte de sesiunea voastră strategică? Înainte de a vă lansa programul? V-ați rugat privitor la aceasta? L-ați rugat pe Domnul secerișului?” Poate v-am mai spus istorioara, dar m-a impresionat mereu. Marele Billy Graham, predicatorul evanghelic, trimitea întotdeauna o echipă înaintea sa, cu un an înainte de campania sa într-un oraș mare. Își trimitea echipa nu să facă muncă logistică, ci să se roage. Toată sarcina lor era să se roage pentru succesul misiunii. Este bine! „Rugați-l pe Domnul secerișului.” Așadar orice ați face în Biserică, rugați-vă, rugați-vă, rugați-vă. Bine.

Să continuăm să îl ascultăm pe Domnul nostru. „Nu luați cu voi nici toiag, nici desagă, nici încălțăminte și nu salutați pe nimeni pe drum.” Există ceva la sărăcie și la simplitatea vieții care te face un evanghelizator și un misionar mai eficient. Uitați: o mare parte din munca mea este în evanghelizare. Spun aceasta cu un fel de auto-reproș. Cu toții suntem păcătoși. Eu sunt un păcătos. Dar cei care duc o viață simplă, o viață de sărăcie, cred că au o mai mare eficacitate când vine vorba de vestirea Evangheliei. Știți cine se descurcă bine aici? Papa Francisc, amintindu-ne acest fapt. Îmi amintesc… Era 2015, tocmai fusesem numit Episcop și eram toți în Washington, iar Papa venea în vizită. Toți Episcopii stăteau pe treptele din fața Catedralei Sf. Matei, din Washington. Erau toate aceste limuzine și mașini mari, de lux. Politicieni erau acolo și așa mai departe. Și apoi apare această mașinuță. Era aproape comic: ca o mașină de la circ. Și ajunge, iar din ea coboară Papa. Până azi – era cu mulți ani în urmă – îmi amintesc puterea acelui gest simbolic. Cumva, când ne dezlipim de multe dintre bunurile lumii – nu ne bazăm pe ele, ci ne bazăm pe providența lui Dumnezeu – avem cumva o putere evanghelizatoare mai eficientă. Așadar, „nu luați cu voi nici toiag, nici desagă, nici încălțăminte”. Dezbrăcați-vă de o parte din „accesoriile” vieții și se poate să ajungeți să vă bazați mai mult pe providența lui Dumnezeu.

Acum, observați un fel de revers al monedei în chiar următorul lucru pe care îl spune Domnul: „Rămâneți în casa aceea, mâncând și bând ceea ce vor avea, căci vrednic este lucrătorul de plata sa”. Deci da, sărăcia și simplitatea vieții. Categoric! Dar există o obligație din partea credincioșilor de a-i sprijini pe cei care fac lucrarea explicită a Bisericii? Pe cei care sunt predicatorii și celebranții liturgiei și pe cei care îngrijesc săracii într-un mod oficial? Trebuie cei din Biserică să îi sprijine? Cred că răspunsul este clar „da”. Lucrătorul e vrednic de plata sa. Oare noi – vorbesc la modul larg -, noi, ca Biserică, sprijinim cu adevărat oamenii care sunt implicați cel mai direct în lucrarea de slujire și evanghelizare și îngrijire a săracilor? Vedem aceasta într-un fel ca un lucru neesențial? S-ar putea să aruncăm câțiva bani în cutia de chetă, din când în când. Sau vedem aceasta ca o lucrare esențială de dreptate: ceva ce datorăm celor care fac, în mod foarte explicit, lucrarea Bisericii? Așadar da, sărăcia, simplitatea vieții, categoric, dar și obligația tuturor credincioșilor de a-i sprijini pe cei care fac această lucrare. Știu din numeroșii ani de poziție de conducere în Biserică: nu am avea nimic în termeni de parohii, spitale, școli, seminarii, instituții, dacă nu ar fi extraordinara generozitate a laicilor. Bun. Răspunzând, cred, tocmai la aceasta: că lucrătorul e vrednic de plata sa. Bun. Mulțumim lui Dumnezeu pentru acei oameni generoși. Bine? Încă puțin.

Ce trebuie să facă discipolul când ajunge în cetate? Isus spune: „Vindecați bolnavii din ea”. Foarte interesant. A fost Isus un vindecător? Categoric! Unul dintre cele mai de bază lucruri pe care le știm despre El e că a vindecat bolnavi. Era numit soter – e în greaca Noului Testament și înseamnă vindecător. Citiți-l pe Philip Jenkins: scrie aceste minunate cărți despre Biserica din țările în curs de dezvoltare. Tindem să citim lucrurile mereu prin prisma occidentală, dar vedeți Biserica în special din Africa. Ce observă Jenkins? Că toate bisericile au slujbe de vindecare. Nu ca un serviciu neesențial, nu o dată la șase luni și vin câțiva oameni. Nu! E esențial pentru viața Bisericii ca oamenii să vină să fie vindecați. Da. Bun. Ne-am pierdut încrederea în aceasta? Isus a spus: „Mergeți, vindecați-i pe cei bolnavi”. Da, vindecarea are loc la mai multe niveluri, evident, intelectual, spiritual, psihologic, și Biserica face toate acestea, e implicată în vindecare, dar cred că trebuie și în cea mai directă cale. Luăm aceasta în serios? Sau ne gândim: „O, așa ceva ține de vremurile trecute?” Nu știu. Nu știu. El le spune celor 72: „Vindecați bolnavii acolo unde mergeți”. Biserica este încă o sursă a acestei vindecări. Ce ziceți de încă o idee?

A doua mare sarcină, după vindecarea bolnavilor, spune Isus, este: „Proclamați că Împărăția lui Dumnezeu este aproape”. Ei bine, aceea e tema centrală a propriei Sale predicări. Când a apărut prima dată pe dealurile Galileii, aceasta era pe buzele Lui: Împărăția lui Dumnezeu. Ce înseamnă? Oceane de cerneală s-au consumat în încercarea de a explica Împărăția lui Dumnezeu. Pot să spun aceasta? Isus însuși este Împărăția lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că El este întâlnirea dintre divinitate și umanitate. El e așa cum arată o umanitate bine ordonată în relație cu Dumnezeul infinit iubitor. Și, prin urmare, lumea pe care El o deschide – aceasta este Împărăția lui Dumnezeu. Iubire și pace și iertare și nonviolență. Iubirea în special față de dușmani. Gândiți-vă la lume și la toate manifestările ei de cruzime și ură și nedreptate și violență și țapi ispășitori și toate acestea – aceasta este împărăția lumii. Isus, în propria Sa persoană, e domnia lui Dumnezeu. E Împărăția lui Dumnezeu. Deci ce facem noi ca Biserică? Îl proclamăm pe El. Îl vestim. Îl oferim lumii. Și este o provocare pentru împărăția pământească care ne domină gândirea și comportamentul. Bine? Iată deci. Întoarceți-vă la Luca 10. Revedeți acest pasaj, confrați botezați, si veți vedea pas cu pas cum trebuie să arate Biserica, ce trebuie să facă Biserica. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze!