Succesiunea apostolică

Brant Pitre

În Faptele Apostolilor 14, Sfântul Paul menționează rolul necesar pe care îl joacă suferința în viața unui discipol și numește bătrâni pentru Bisericile pe care le-a întemeiat. Ce înseamnă acest lucru în ceea ce privește succesiunea apostolică? Secvență publicată de CatholicProductions.com (corespunzând la duminica a V-a de peste an, anul C) și tradusă de Ioan Moldovan.

Durată: 6 min 16 secunde
Limba (audio): engleză
Subtitrare (text): română

Vezi pe YouTube originalul

Etichete:

Succesiunea apostolică

În fine, și e un aspect foarte important, rolul suferinței în viața unui discipol. Dacă vrei să fii creștin pentru a scăpa de suferință, ar trebui să te alături unei alte religii, pentru că aici nu așa merg lucrurile. Priviți la mesajul lui Paul. Este o prezentare foarte bună dacă vrei să „vinzi” Evanghelia: „Trebuie să trecem prin multe necazuri, ca să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu.” (Fapte 14,22b) Bine. Cum intru deci în Împărăție? Vreau să fiu în Împărăție. Oamenii spun: „Vreau să ajung în Cer”. Bine! Atunci fi pregătit să suferi, pentru că vei fi adus în Trupul Mistic al Celui răstignit, al Celui străpuns, Trupul Mistic al celui care, da, a înviat, dar mai întâi a suferit și a murit. Nici noi nu vom scăpa, așadar, de suferință. Astfel el… Acest aspect e de asemenea important.

Poate fi o adevărată tentație în evanghelizare să „vinzi” Evanghelia, prezentând-o în „roz”, accentuând doar elementele ei bune, sau, într-un fel, elementele plăcute, precum bucuria, pacea, iubirea, înțelegerea. Bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, amabilitatea, înțelegerea, roadele Duhului – acestea lucruri sunt minunate și fac parte din Evanghelie. Și primiți virtuțile credinței, a speranței și iubirii în Botez. Toate acestea sunt adevărate! Însă trebuie să fim atenți ca atunci când evanghelizăm, când vestim Evanghelia, să nu lăsăm deoparte rolul esențial pe care suferința îl joacă în ea. Un motiv pentru care poate fi tentant să o lăsăm deoparte este pentru că suferința nu este atractivă. Crucea nu este atractivă. Și cu atât mai puțin atractiv nu este doar crucea lui Isus, ci și faptul ca eu să îmi iau crucea, ca eu să sufăr pentru a intra în Împărăție. Și veți observa că Paul nu o ia pe ocolite pe această temă, nu îndulcește Evanghelia. Este foarte clar despre caracterul absolut esențial al suferinței ca o cerință obligatorie pentru a intra în înviere. Nu există înviere fără cruce. Punct.

Și, drept urmare, îi îndeamnă să continue în credință și le reamintește că [suferind] multe necazuri vor intra în Împărăția lui Dumnezeu. Aceasta e deci Evanghelia autentică: proclamarea Veștii Bune, a face apostoli, îndemnarea oamenilor să persevereze în credința obiectivă și, de asemenea, întotdeauna să fie crucea inclusă ca parte a Veștii Bune. Toate se regăsesc acolo. Însă nu doar atât, pentru că observați ce altceva se petrece aici, și acest lucru e foarte important pentru noi azi. Cum arată Biserica în termeni de structură organizatorică? În timpurile noastre, mulți oameni vor spune: „Sunt spiritual, dar nu religios”. Și la ce se referă ei este: „Păi… cred, cred în Isus sau în Dumnezeu, dar nu sunt sub ascultare. Nu urmez regulile nici unei Biserici particulare. Nu merg…” De obicei înseamnă: „Cred în Dumnezeu sau în Isus, dar nu merg la biserică duminica, nu sunt un membru vreunei organizații anume.”

Când te întâlnești, așadar, cu așa ceva – e remarcabil cât de răspândită este această perspectivă- puneți aceasta în lumina cărții Faptelor Apostolilor. Este aceasta Biserica din Faptele Apostolilor? Este Biserica din Faptele Apostolilor o „bandă” de câțiva apostoli auto-numiți, care își instituie propriile lor Biserici, instituind mici adunări locale, fără vreo anume autoritate? Sau indivizi cu autoritate peste ei înșiși, care doar cred, fără să fie discipoli? Nu! În nici un caz! Dacă vă uitați aici, scrie că atunci când Paul și Barnaba merg la o biserică, odată ce au evanghelizat un anume loc, nu pleacă pur și simplu și lasă oamenii de capul lor pentru ca să se învețe singuri, dar în Fapte scrie: „Ei le-au hirotonit prezbiteri în fiecare comunitate și, după ce s-au rugat și au postit, i-au încredințat Domnului în care crezuseră.” (Fapte 14,23)

Așadar, cuvântul grecesc aici pentru bătrâni, presbyteroi, din cuvântul grecesc presbyteros – care înseamnă literalmente „bătrâni”; nici un mister aici – este cuvântul grecesc din care, de fapt, avem cuvântul englezesc priest (preot). Cuvântul englezesc își are rădăcina în termenul grecesc prezbiter. Iar bătrânii, în contextul evreiesc al secolului I, erau stabiliți ca lideri în sinagogă, ori în templu, și aveau autoritate, de obicei ca învățători, asupra comunității. Așadar, Paul – este foarte important! – stabilește o comunitate apostolică, pe care el, ca unul trimis de Cristos, are autoritatea nu doar de a o fonda, prin evanghelizare, dar, de asemenea, de a organiza în conformitate cu ierarhia în care el hirotonește prezbiteri care să fie lideri oficiali și învățători ai credinței obiective, în adunare.

Acest aspect este într-un contrast impresionant cu multe comunități creștine din afara Bisericii Catolice, multe comunități ecleziale, în care liderii acestor comunități sunt fie auto-numiți, fie numiți de adunare, fără vreo ierarhie a autorității mai sus de ei, care să ajungă până la apostoli. În Biserica Catolică, noi credem în succesiunea apostolică cu rădăcini în texte neotestamentare, precum acest pasaj din Faptele Apostolilor, și anume că atunci când Biserica apostolică fonda Biserici locale, acestea erau în comuniune cu apostolii, și aveau o ierarhie hirotonită de prezbiteri. Ceea ce până în azi, dacă citiți documentele despre preoția în Biserica Catolică, de obicei, nu de fiecare dată, cuvântul pentru preot este presbyteros, este prezbiter, un cuvânt împrumutat în latină din termenul grecesc pentru bătrân. Ceea ce e cumva amuzant, căci am predat ani buni în seminar, iar unii dintre cei hirotoniți au 20 și ceva de ani și nu au vârsta de bătrâni, dar au intrat în acest oficiu al bătrânilor, după o perioadă de pregătire și formare. Și așa proceda și Biserica primară.