Suntem mântuiți doar prin credință?

Pacea fie cu voi! Se spune că „nebunii se aruncă unde îngerii se tem să calce”. Ei bine, am de gând să mă arunc astăzi în niște ape agitate, privind la ceea ce a fost cu adevărat problema centrală a Reformei protestante, diviziunea dintre protestanți și catolici în jurul acestei probleme a credinței și a faptelor, sau a credinței și a legii. Și pornește de la a doua noastră lectură. Nu m-am concentrat pe Romani. Am citit din Romani în ultimele câteva săptămâni, dar este cea mai măreață declarație teologică a lui Paul. Este primul teolog al Bisericii, Paul, în cea mai măreață declarație a sa despre credința creștină. Și este spre sfârșitul scrisorii.

Suntem în Romani 13 și iată ce spune el, fraților și surorilor: „Să nu datorați nimic nimănui, decât să vă iubiți unii pe alții, pentru că cel care îl iubește pe altul a împlinit deja Legea!” Hmmm! Cel care iubește pe altul a împlinit Legea. Acum să ne întoarcem la începutul Reformei protestante, când Martin Luther spune în mod celebru ce a descoperit el în Paul, în texte precum Romani și Galateni și Efeseni și altele, că se pare că suntem justificați sau salvați, îndreptați, nu prin faptele legii, ci prin credință. Așa că Luther spune: prin har, prin credință, și intensifică spunând: gratia sola, fide sola. Numai prin har, numai prin credință suntem salvați și nu prin faptele legii. Atunci cum se face că la sfârșit în Romani, același Paul care a spus aceasta spre începutul la Romani vorbește aici despre iubire ca fiind împlinirea legii? Ei bine, din nou, intru în aceste ape agitate. Dezbatem aceasta de 500 de ani. Nu am nici o iluzie că în 12 minute voi rezolva această problemă. Dar dați-mi voie să spun aceasta acum, vorbind ca teolog catolic.

Da, putem găsi acele texte în Paul, într-adevăr, ce par să indice că suntem justificați numai prin credință și prin har, nu prin fapte. Totuși, la același Sfânt Paul găsim texte precum acesta de astăzi. Găsim un text precum: „Dacă ai avea toată credința așa încât să muți munții, dar nu ai avea iubire, nu ai fi nimic” (cf. 1Corinteni 13,2). Nu știu ce credeți voi, dar mie nu îmi sună ca și cum aș fi justificat doar prin credință. Paul laudă credința, dar dacă am suficientă credință pentru a muta munții, dar nu am iubire, nu sunt nimic. Același Paul vorbește despre „a lucra la mântuirea noastră cu teamă și cutremur” (cf. Filipeni 2,12). Ei bine, te-ai întreba, pe baze pur protestante, dacă ai fost justificat prin har, prin credință, l-ai acceptat pe Domnul ca Mântuitorul tău, ce mai ai de lucrat și de ce ai face aceasta cu teamă și cutremur? Nu ai avea încredere deplină, totală, că ești mântuit? Gândiți-vă și la un text precum Matei 25. Mergeți în afara Sf. Paul. Când Judecătorul, la sfârșitul timpului, separă oile de capre, baza separării nu este: unii au avut credință și alții nu, ci: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații Mei cei mai mici, Mie mi‑ați făcut.”

Se pare că ceva precum iubirea este criteriul, mai degrabă decât credința. Punctul meu de vedere aici nu este de a submina acele texte în care Paul vorbește despre primatul credinței, ci este de „a complica” problema, este să spun că mărturia Noului Testament este complex de bogată. Cum aș formula aceasta? Cred că ceva în genul acesta. Suntem justificați fără faptele Legii. Ce înțelege Paul prin Lege? Ei bine, Paul este evreu. Este instruit în marea tradiție israelită. A fost instruit la picioarele lui Gamaliel. Trebuie să fi știut totul despre complexitatea Legii evreiești. Trebuie să fi știut totul despre cultul la Templu – ceea ce Aquino numește preceptele ceremoniale și juridice ale Legii. Gândiți-vă aici, din nou, la jertfa de la Templu, la preoți, la legile alimentare și la toate particularitățile prin care viața israeliților este definită în ce privește îmbrăcămintea și alimentația și cultul și așa mai departe. Nimic din toate acestea nu ne salvează. Cum așa? Nu pentru că sunt rele în sine, ci pentru că acum au fost absorbite în Cristos. Toate acestea sunt văzute acum ca o anticipare a ceea ce s-a întâmplat prin crucea lui Isus. Așadar, nu suntem salvați prin acele fapte ale Legii, pentru că Cristos, prin moartea și Învierea Sa, a asumat toate acestea în Sine. Citiți acum Scrisoarea către Evrei pentru toate detaliile despre acest punct.

Așadar mi se pare că este clar la Paul că el vrea să spună că nu suntem mântuiți prin acele fapte. Dar cum rămâne cu legea morală a Israelului? Aquino ar vorbi în numele curentului principal al tradiției catolice spunând că deși acele alte legi au fost asumate într-o sinteză superioară, legea morală primită de Israel rămâne și este într-adevăr relevantă pentru mântuirea noastră. Acum uitați-vă din nou la Paul aici în 13, când continuă cu poruncile: „«Să nu săvârșești adulter! Să nu ucizi! Să nu furi! Să nu poftești!» și orice altă poruncă sunt cuprinse în cuvântul acesta: «Să îl iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!»” Observați, vă rog, că el nu vorbește despre preceptele ceremoniale, alimentare, juridice ale Israelului antic. Știm că acestea nu sunt relevante acum pentru mântuirea noastră. El vorbește însă într-adevăr despre legea morală, legea morală care rămâne, rămâne în vigoare. Ceea ce spune el aici este că toată această lege morală este rezumată în marea poruncă a iubirii.

Acum să ne întoarcem la un alt text paulin asupra căruia a insistat teologia catolică. Paul, de fapt, nu spune niciodată că suntem justificați doar prin credință. De fapt, dacă doriți să găsiți singura dată când acest lucru este menționat în Noul Testament, este în Scrisoarea lui Iacob, și este condamnat în mod explicit. Ce spune Paul de fapt? Ceea ce contează, spune el, este credința care se exprimă în iubire. Ceea ce contează este credința care se exprimă în iubire. Mi se pare că acesta este cel mai bun rezumat al complexității poziției lui Paul. Dați-mi voie să dau o și mai mare greutate. Un protestant ar putea spune: „Uite, nu apărați aici un fel de pelagianism, că suntem justificați prin faptele noastre, că datorită faptelor noastre eroice suntem salvați?” Nu, nu! Nu, nu! Nu există mântuire în afară de Cristos. Nu există mântuire în afară de harul Său. Nu pot câștiga intrarea în iubirea lui Cristos. Mai degrabă, acea iubire, exprimată în cruce și în Înviere, acel har îmi este oferit ca un dar gratuit. Doar mutându-mă în spațiul acelui har pot fi mântuit. Așadar nici un catolic nu susține că pot fi justificat fără credință. Nu, nu! Conciliul din Trento spune că credința este începutul și rădăcina întregii justificări. Nu pot fi justificat altfel decât prin Cristos.

Dar acum, odată atrași în puterea lui Cristos, prin credință am deschis ușa, l-am invitat pe Cristos în viața mea, acum viața Lui nu este extrinsecă mie. Și aceasta ar fi din nou o critică catolică a unor forme de protestantism, că justificarea rămâne extrinsecă pentru mine. Este o simplă declarație juridică de îndreptățire, nu o îndreptățire reală, o îndreptățire atribuită: este „ca și cum” aș fi salvat. Tradiția catolică, urmând cred complexitatea lui Paul, a insistat: nu, nu, justificarea acum, prin cooperarea mea, își croiește drum în întreaga mea viață. Din nou, Conciliul din Trento spune că justificarea care începe prin credință crește prin cooperarea noastră cu harul. Paul spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Galateni 2,20). Vedeți, aceasta este întreaga imagine chiar acolo, oameni buni. Aceasta este întreaga imagine. Nu mai trăiesc eu, acest eu vechi, bazat pe autoprotecție, pe ură și pe violență. Acest eu vechi a fost înlăturat prin harul acceptat în credință. Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește cu adevărat în mine.

Cum arată aceasta? Iubire. Arată ca iubirea. Se exprimă ca iubire. Poruncile, „«Să nu săvârșești adulter! Să nu ucizi! Să nu furi! Să nu poftești!» și orice altă poruncă sunt cuprinse în cuvântul acesta: «Să îl iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!»” Bine, ați putea spune: „Ei bine, nu ne-am întors la pelagianism? Prin iubire suntem mântuiți.” Iubirea. Știți, dacă mă urmăriți, și am spus aceasta de ani de zile, iubirea nu este un sentiment. Nu este doar o bunăvoință, nu este doar un sentiment. A iubi înseamnă a dori binele celuilalt pentru el însuși. Poți face aceasta fără har? Cred că răspunsul este nu. Întoarceți-vă la filozofii morali antici. Ei vorbesc despre decență, mărinimie și generozitate, lucruri de genul acesta. Dar a dori binele celuilalt pentru el însuși, această ieșire extatică în afara limitelor propriului ego, da, chiar până la moarte?! Nu găsești aceasta la filozofii morali antici. Ce face posibilă iubirea adevărată? Harul. Doar atunci când, prin credință, îi deschid ușa lui Cristos și îi permit să înceapă să trăiască în mine, încep să trăiesc în conformitate cu mintea Lui.

Amintiți-vă că Paul spune: „Gândul acesta să fie în voi care era și în Cristos Isus” Încep să voiesc cu voința Lui, încep să mă mișc și să acționez și să reacționez în conformitate cu El. Nu este vorba doar de Cristos ca exemplu moral, ci de Cristos care trăiește în mine. Acest lucru s-a întâmplat nu prin realizarea mea, ci prin harul acceptat în credință. În această privință, Luther are dreptate. Dar aceasta nu este o simplă îndreptățire atribuită sau legală, o simplă îndreptățire declarată, ci mai degrabă a prins rădăcini în mine și prin cooperarea mea, se exprimă drept ceva cu totul nou și straniu. Se exprimă ca iubire. Mă întorc adesea la minunatul exemplu al lui Maximilian Kolbe când mă gândesc la aceasta. Kolbe, așa cum știți, și-a dat viața pentru un om pe care abia îl cunoștea. Era un confrate prizonier în lagărul din Auschwitz. Dar în momentul adevărului, Kolbe a spus: „Luați-mă pe mine în locul lui”. Cum vă explicați aceasta? „O, a fost foarte generos.” Nici măcar pe aproape nu explică aceasta. Aș spune că o explicăm spunând că nu mai era Kolbe cel care trăia, ci Cristos trăia în el. Kolbe îl acceptase pe Cristos și harul său prin credință. Da. Aceasta este poarta către viața spirituală, așa cum spune Aquino. Dar apoi permițându-i lui Cristos să înflorească în el, arată ca iubirea, dorind binele celuilalt.

Așadar, cum suntem mântuiți? Prin credință? Da. Acceptând harul lui Cristos? Absolut. Fără aceasta, nu putem fi mântuiți. Dar aceasta este poarta, acesta este începutul, aceasta este rădăcina. Această credință acum, după ce a prins rădăcini, se exprimă în această iubire uimitoare. Aceasta este poziția catolică și consider că onorează bogăția și complexitatea învățăturii pe care o găsim în Paul. Aruncați o privire în timpul acestor săptămâni de vară, citiți-l pe Paul către Romani, poate chiar cu această problemă în minte, și observați complexitatea bogată a gândirii sale. Dumnezeu să vă binecuvânteze!