Diavolul nu e un mit

Nu vom admite existența diavolului dacă insistăm să privim viața doar după criterii empirice, fără o perspectivă supranaturală. Tocmai convingerea că această putere malignă se află în mijlocul nostru ne permite să înțelegem de ce uneori răul are atâta forță distructivă. Este adevărat că autorii biblici au avut un bagaj conceptual limitat pentru a exprima anumite realități, iar pe vremea lui Isus epilepsia, de exemplu, putea fi cu ușurință confundată cu posedarea demonică. Dar aceasta nu trebuie să ne conducă la o supersimplificare a realității afirmând că toate cazurile relatate în Evanghelii erau probleme de ordin psihologic și prin urmare că diavolul nu există sau nu acționează. Prezența sa se găsește chiar în primele pagini ale Scripturii, carte care se încheie cu victoria lui Dumnezeu asupra diavolului. Într-adevăr, atunci când ne-a lăsat rugăciunea „Tatăl nostru”, Isus a dorit să încheiem cerându-i Tatălui să ne mântuiască de rău. Cuvântul de la final nu se referă la rău în abstract, traducerea exactă este „cel rău”. Indică o persoană care ne asaltează. Isus ne-a învățat să cerem în fiecare zi să fim eliberați de cel rău, pentru ca puterea lui să nu ne domine.

Drept urmare, să nu ne gândim la diavol ca la un mit, o reprezentare, un simbol, o figură de stil sau o idee. Această greșeală ne va conduce la a lăsa jos garda, a deveni neglijenți și a ajunge mai vulnerabili. Diavolul nu are nevoie să ne posede. Ne otrăvește cu veninul urii, al tristeții, al invidiei și al viciului. Și astfel, când reducem defensiva, el profită de aceasta ca să ne distrugă viețile, familiile și comunitățile, pentru că „diavolul, ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită” (1Petru 5,8).

Papa Francisc – Gaudete et exsultate, nr. 160-161