Veți rămâne sau veți fugi?

Pacea să fie cu voi! Prieteni, ajungem astăzi la Duminica Floriilor și, prin urmare, la începutul celei mai sfinte săptămâni a anului. Biserica obișnuiește, așa cum știți, în Duminica Floriilor, să citească întreaga narațiune a Pătimirii dintr-una din Evangheliile sinoptice. – Matei, Marcu și Luca. Citim desigur Pătimirea de la Ioan în Vinerea Mare. În ciclul din acest an, avem versiunea Sf. Marcu despre Pătimire, care e de altfel cea mai veche. În opinia comună, Marcu este prima Evanghelie scrisă. Iată deci prima relatare a Pătimirii. Matei, Marcu și Luca au multe în comun în relatările lor, dar fiecare are unele elemente specifice. Vreau să atrag atenția astăzi asupra a doar trei elemente ale narațiunii, care sunt specifice relatării Sf. Marcu. Cred că fiecare are o forță spirituală deosebită.

Iată primul element, chiar la începutul relatării, unic la Marcu. În timp ce Isus este în casa lui Simon, leprosul, o femeie intră cu un vas de alabastru cu parfum. Spărgând vasul, ea toarnă parfumul pe capul lui Isus. Acesta e un gest neobișnuit, iar cei prezenți îl observă imediat. Iată acest vas cu parfum foarte scump. Ea nu doar îl ciobește puțin. Sparge vasul și îl toarnă pe capul Lui. E un gest extravagant, excesiv. Și de aceea oamenii mai raționali care erau acolo spun: „Ei bine, ar fi putut fi vândut, banii dați săracilor… Ce risipă!” Nu, nu! Isus o laudă și spune, și așa s-a și întâmplat, că va fi amintită pentru totdeauna pentru acest gest. De ce vrea Marcu această scenă chiar la începutul narațiunii sale despre Pătimire? De ce dorește, să spunem așa, ca aroma acestui minunat dar să adie peste întreaga relatare?

Îmi amintesc de o predică de acum câțiva ani a lui Paul Tillich, celebrul teolog protestant. Și el lua într-un fel în derâdere viziunea kantiană conform căreia religia ar trebui văzută exclusiv în limitele rațiunii. Immanuel Kant, marele filozof al Iluminismului, a dorit să prezinte o versiune a religiei în întregime rațională, rezonabilă. Și Tillich a spus, pe bună dreptate, cred, că așa ceva nu e niciodată potrivit pentru religie. Da, există o dimensiune rațională a ei, cu siguranță, dar există ceva extravagant, ceva excesiv la religia autentică. Această femeie nu calculează în mod rațional. Nu! Ea își exprimă, în acest stil extravagant, dăruirea ei de sine către Isus. De ce aroma acestui dar adie peste întreaga poveste? Pentru că anticipează însăși Pătimirea. Ce va face Isus dacă nu să își „spargă” propria viață și să și-o reverse?! Nu măsurând-o cu lingurițe de cafea, cum spunea T.S. Elliot, ci revărsând-o. Putem vedea acțiunea ei de aici ca un semn al modului în care noi trebuie să răspundem la dăruirea extravagantă de Sine a lui Isus. Răspundem la rândul nostru cu extravaganță. Bine.

Iată al doilea element unic în relatarea lui Marcu. „După ce au cântat imnuri de laudă, au plecat spre Muntele Măslinilor.” S-ar putea să treceți cu vederea, dar această scurtă descriere vine la sfârșitul relatării despre Cina cea de Taină. Aceasta e noaptea înainte ca Isus să moară și El știe aceasta. Suntem în ajunul executării Sale. Urmează să intre în acest oribil proces în care va fi judecat, torturat și răstignit. Și ce fac ei când intră în această etapă? Cântă! Aceasta este masa de Paște. Cântă imnurile de bucurie ale Paștelui. Dar acest lucru rămâne în mintea mea drept ceva foarte puternic. În ajunul oferirii Sale de Sine, în ajunul acestui mare act de jertfă, Isus și prietenii Săi cântă imnuri de laudă adusă lui Dumnezeu. Ce este răstignirea? Nu este doar o tragedie. Albert Schweitzer spunea că Isus e încă un revoluționar sfărâmat sub roata istoriei. Viața lui promițătoare și inspiratoare a ajuns la acest sfârșit tragic. Așa merg lucrurile. Chiar și cei mai mari eroi ai noștri, în cele din urmă, sunt învinși… Nu, nu, nu! Nimic din acea disperare. În ajunul executării Sale, Isus cântă un imn de laudă.

Nu știu dacă cunoașteți istoria acestui preot spaniol: pr. Martín Martínez Pascual – căutați-l pe Google. Martín Pascual a fost un preot spaniol care a fost arestat în timpul războiului civil spaniol, când Biserica trecerea printr-o gravă persecuție. Și a fost executat. Motivul pentru care îl pomenesc este că avem aceste fotografii extraordinare cu el. Din nou, căutați-l pe internet. Au fost făcute cu câteva minute înainte de executarea lui. Iată-l, un om foarte tânăr – cred că avea doar 20 de ani și ceva când a fost ucis. Și privește spre aparat cu un fel de expresie veselă, un zâmbet mic ivindu-se pe buze, un fel de încântare în ochii lui. Este cu câteva momente înainte să moară. Ar fi trebuit să tremure de groază. Fața să îi fie plină de neliniște. Nu… Fața lui era plină de bucurie. Cum așa? Pentru că era un om al credinței creștine, care știa că moartea nu e sfârșitul, moartea nu are ultimul cuvânt; că iubirea lui Dumnezeu este mai puternică decât orice din lume, chiar și decât moartea însăși.

Așa că Isus și discipolii Săi, și apoi, ascultați, toți discipolii Săi, de-a lungul timpului, până în zilele noastre, cântă, cântă, chiar și în ajunul execuției, pentru că ei cunosc marele secret. Ei cunosc marele secret: iubirea lui Dumnezeu este mai puternică decât orice din lume, chiar și decât moartea însăși. Încă o observație legat de acest punct. Când ne adunăm la Liturghie, noi, catolicii, ne adunăm pentru re-prezentarea crucii lui Isus. Ascultați, acum, în timpul rugăciunii consacrării, când preotul spune: „În noaptea în care era vândut, Isus a luat pâinea…” etc. Nu lăsați aceste cuvinte să vă scape atenției. „În noaptea în care era vândut…” E ceva cumplit, dar fiecare Liturghie ne conduce la acel moment teribil. Și totuși, ce facem în întreaga Liturghie, inclusiv imediat după consacrare, atunci când moartea lui Cristos este re-prezentată – ce facem? Cântăm! Bineînțeles că o facem. Isus și discipolii Săi cântă în ajunul răstignirii. Bine.

Încă un element care e unic în relatarea Sf. Marcu. Suntem acum în Grădina Ghetsimani. Un alt moment cumplit: Isus îl imploră pe Tatăl: „Treacă de la Mine potirul acesta”, transpiră sânge etc. Vin acum să îl aresteze. Și auzim aceasta: „Un tânăr îl urma, acoperit numai de o pânză de in. Când l-au prins, a lăsat pânza în urmă și a fugit gol.” Hmmm. Ciudat detaliu, nu? Vă spun primul motiv pentru care e cu adevărat ciudat. Cine oare s-ar fi îmbrăcat așa, mai ales în acea perioadă a anului?! Amintiți-vă că auzim în alte relatări că a fost o noapte rece la începutul primăverii. Nimeni nu ar fi purtat doar o simplă pânză de in, acoperindu-i goliciunea. Cine este acest tânăr care îl urmează pe Isus?

Pot sugera că nu e un personaj care a fost într-adevăr acolo, în scenă? Seamănă mai mult cu un personaj dintr-o pictură renascentistă. Uneori pictorii redau o scenă din viața lui Cristos, dar apoi pun în scenă pe cineva din timpul lor, în hainele acelor vremuri. Iar ideea e că privitorul trebuie să se vadă pe sine în acel personaj. Introduce persoana contemporană în scenă. Pot sugera că tânărul acesta probabil are un astfel de rol în relatare? Poartă ceea ce în greacă se numește sindona. O sindona, o haină albă care îți acoperă goliciunea. Exact așa ar fi fost îmbrăcată o persoană botezată, de fapt proaspăt botezată. În Biserica primară, când cineva era botezat, își dădea jos hainele de stradă. Era un semn al renunțării la vechiul eu. Era acoperit cu crismă. Și apoi era coborât în apă – era botezat. Apoi, ieșind din apă, un semn al Învierii, era uscat și apoi se punea pe el o sindona. Puneau pe el o haină albă simplă, care îi acoperea goliciunea.

Cine este acest tânăr, atenție, descris ca unul ce îl urma pe Isus? E modul codificat de a spune discipol. Isus spune: „Vino, urmează-mă”. Cine este acest discipol îmbrăcat într-o simplă haină albă? Ne reprezintă pe noi toți, botezații. Prieteni, ce implică Botezul? Vrem, nu vrem, ce implică? Într-un final vom ajunge în punctul în care trebuie să luăm o decizie. Stăm cu Cristos chiar și atunci când costă? Stăm cu Cristos chiar și atunci când este periculos? Sau – ascultați acum, confrați păcătoși, pentru că știm cu toții cum este. Confrați păcătoși, ascultați-mă. Oare noi, în acel moment decisiv, fugim lăsând în urmă identitatea noastră baptismală? Vedeți, acest tânăr jalnic, fugind gol în noapte, lăsând în urmă haina sa albă – acesta este fiecare dintre noi, păcătoșii, care, în momentul adevărului, îl abandonăm pe Domnul și fugim, lăsând în urmă identitatea noastră baptismală. Lăsați ca acest tânăr, această imagine să vă aducă în scenă. Ce aș face eu? Fiți sinceri. Ce aș face în acest moment al adevărului? Dacă știu că a sta cu Cristos mă costă, chiar mă costă mult, ce aș face? Din păcate, mulți dintre noi facem ceea ce a făcut acest tânăr. Fugim, lăsând în urmă identitatea noastră baptismală.

Nu vreau să vă las cu această nuanță negativă. Și vreau să dau o mică anticipare pentru săptămâna viitoare. Fiți atenți cum în Evanghelia lui Marcu, tânărul acela, în sindona albă, reapare, puțin mai încolo în Evanghelie. Fiți atenți la el; este un semn al speranței. Intrând deci acum în Săptămâna Sfântă, lăsați imaginile din relatarea lui Marcu să vă rămână în minte și poate cu o atenție specială la aceste trei momente. Femeia care sparge vasul cu parfum. Să vă frângeți similar viața, ca răspuns la darul extravagant al lui Cristos. Isus și prietenii Săi cântând – da, chiar în ajunul executării Sale, pentru ca să știm că moartea nu are ultimul cuvânt. Și, în sfârșit, acest tânăr în haină albă. Ce ați face? Ce aș face în momentul adevărului? Intrați, vă rog, în puterea acestei Săptămâni Sfinte. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Vă mulțumesc mult pentru vizionare! Dacă v-a plăcut acest video, vă încurajez să îl distribuiți și să vă abonați la canalul meu YouTube.