Mergeți la Ioan Botezătorul în pustiu

Pacea să fie cu voi și an nou fericit! Ajungem astăzi la începutul anului liturgic: prima Duminică din Advent. Ce este Adventul? Întotdeauna mi-a plăcut. Pentru mine, e o perioadă foarte puternică spiritual vorbind. Și poate pentru că viața creștină are un fel de trăsătură permanentă de Advent. Adventus, „venirea” Domnului. A venit în timp, e adevărat, și vine în inimile noastre acum, dar tânjim și după venirea Lui la sfârșitul timpurilor. Înseamnă că toată istoria creștină, având acum peste 2000 de ani, va continua cine știe cât de mult. Are întotdeauna o trăsătură de veghe. Așteptăm. Priveghem. Există ceva neîmplinit în această viață. Ne dorim ceva ce nu avem pe deplin. Și cred că perioada Adventului ne amintește toate acestea, ne face conștienți de toate acestea. Și aceste lecturi pentru prima Duminică din Advent sunt atât de puternice, ajutându-ne să fim concentrați spiritual.

Imaginea din prima lectură, luată de la profetul Isaia – pot recomanda ceva, oameni buni? Scoateți-vă Bibliile: Isaia, capitolul 2, și găsiți această imagine frumoasă, care a dat naștere la atâtea reflecții și atâtea expresii artistice și exprimări spirituale de-a lungul secolelor. Are de-a face cu un munte. Ascultați. „În zilele de pe urmă, muntele casei Domnului va fi stabilit pe vârful munților.” Isaia era din Ierusalim, din Iudeea. El cunoștea foarte bine acea cetate de pe vârful Muntelui Sion, dar mai important, cetatea în care era situat Templul Domnului. Locul unde Israelul îi aducea laudă lui Dumnezeu, locul care era văzut ca fiind practic și efectiv locuința lui Dumnezeu pe pământ. „În zilele de pe urmă” – adică la apogeul tuturor lucrurilor – acesta va fi cel mai înalt munte. Acum, Isaia știa perfect că acest lucru nu e adevărat într-un sens literal, că Sionul ar fi clar cel mai înalt munte din lume, ci se referă aici în mod spiritual. La împlinirea tuturor timpurilor – iată ideea lui – lauda lui Dumnezeu va fi valoarea supremă. Va fi înălțată deasupra tuturor celorlalți munți care ar putea concura cu ea.

Așadar, iată prima noastră provocare de Advent, în timp ce ne pregătim pentru venirea Domnului. Ce are cea mai mare valoare pentru voi? Care este cel mai înalt munte? Toată lumea îl are. Putem să ne prefacem că nu, în această eră secularizată, dar pur și simplu nu e adevărat. Pentru fiecare persoană, există un munte care e cel mai înalt. Există un loc unde aduceți venerație. Poate fi țara voastră. Poate fi cultura voastră. Poate fi familia voastră. Poate fi o vedetă. Cine știe? Ceva sau cineva are cea mai mare valoare și vă petreceți timpul ordonându-vă viața către acel bun. Atenție, tot ce am menționat, toate sunt bune, nimic greșit cu ele în sine, țări, culturi și chiar vedete. Dar ele nu trebuie să fie venerate. Nu trebuie să fie cel mai înalt munte. În zilele de pe urmă, aceasta așteptăm, cu adventus Domnului, lauda lui Dumnezeu va fi cel mai înalt munte.

Aceasta e deci provocarea noastră pentru Advent, oameni buni, și vă pot sugera, pentru aceste patru săptămâni înainte de Crăciun, să păstrați în minte acea imagine a muntelui lui Isaia? La ce vă închinați? Ce are cea mai mare valoare pentru voi? Am menționat înainte: Cristos dorește să fie Domnul vieții voastre. Nu o figură minoră din viața voastră. Nu o figură periferică. Nu o persoană care vă inspiră între multe. El vrea să fie Dominus, Domnul vieții voastre. Este lauda adusă Lui cel mai înalt munte? Ce concurează cu El? Bună întrebare de pus în aceste săptămâni de Advent.

Acum ascultați cum continuă Isaia: „Toate neamurile se vor îndrepta spre el. Popoare multe vor veni și vor zice: «Veniți, să urcăm la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacob».” Aceasta e o imagine pe care Isaia a cunoscut-o direct și personal: triburile lui Israel urcând pe Muntele Sionului pentru diferitele sărbători ale anului evreiesc. Evreii din tot Israelul, dar și chiar și din lumea largă, veneau la Ierusalim pentru a aduce laudă. Citiți câțiva dintre Psalmi și există literalmente Psalmi despre a urca în Sion. Probabil că erau cântece care însoțeau poporul în timp ce urca spre Muntele Sionului. „În zilele de pe urmă” – înseamnă la apogeul tuturor lucrurilor. El vede nu doar poporul lui Israel ci toate națiunile lumii adunându-se în lauda comună adusă lui Dumnezeu. Frumoasă, frumoasă imagine! Dar permiteți-mi să vă sugerez, citiți într-un mod personal și spiritual. Când Dumnezeu e venerat, când Muntele Sion e cel mai înalt munte, ce se întâmplă? Toate „triburile” din voi merg împreună către acel punct. Folosesc această realitate externă ca simbol al unei realități interne. Gândiți-vă la toate triburile care vin ca fiind mintea voastră: voința voastră, viața voastră privată, viața voastră publică, prieteniile voastre, pasiunile voastre, energiile voastre, toate lucrurile care alcătuiesc viața voastră, toate acum venind împreună spre punctul de laudă corectă. Vedeți, când îi dăm cea mai înaltă slavă lui Dumnezeu, atunci un fel de armonie începe să se realizeze în sufletele noastre. Vă întrebați vreodată, confrați păcătoși, căci toți intrăm aici, noi toți păcătoșii: de ce simțim atâta tensiune în noi înșine? De ce există atât de mult conflict interior? Pentru că nu am găsit locul laudei corecte. Atâta timp cât mă închin la altceva decât la adevăratul Dumnezeu, atunci toate forțele din mine vor fi în cacofonie, în dezacord una cu cealaltă. Nu vor merge împreună spre un singur loc.

Ascultați acum, cu această idee în minte, cum continuă Isaia. „Va judeca între neamuri și va decide între multe popoare. Vor schimba săbiile lor în fiare de plug și sulițele lor în seceri. O națiune nu va ridica sabia împotriva alteia.” V-am mai vorbit despre nonviolență, cum preia Isus această temă atât de puternică în Predica de pe Munte. Da, într-adevăr, despre aceasta e vorba în apogeul acelei ere, când toate popoarele lumii se adună în cultul adevăratului Dumnezeu. Va fi sfârșitul războaielor, căci conflictele între națiuni vin în cele din urmă din forme greșite de cult. Dacă țara ta, cultura ta, proiectul tău, prerogativele tale au cea mai mare valoare și apoi altcineva se închină de asemenea pe un munte fals, vom intra în conflict. Așadar la apogeul timpului, va fi pace între popoarele lumii – aceasta vede Isaia. Dar pot să rămân la metafora noastră? Gândiți-vă la acele puteri din voi: minte, voință, energii, pasiuni, prietenii, toate acestea. Ce se întâmplă în noi când Dumnezeu nu primește cea mai înaltă laudă? Acestea se luptă între ele, nu? Confrați păcătoși, am dreptate? Ce experimentăm în interior? Că mințile noastre sunt în conflict cu voința noastră. Știu ce ar trebui să fac, dar nu o fac.

Paul spune aceasta în Romani 7: „Căci nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârșesc răul pe care nu îl vreau”. Vedeți, vorbește aici o persoană divizată. Aceasta se întâmplă când nu i se aduce lui Dumnezeu cea mai înaltă laudă. Sau: „Voința mea spune aceasta, dar pasiunile mele spun aceasta. Viața mea privată e trăită așa. Viața mea publică e trăită altfel. O prietenie a mea mă conduce pe această cale. O altă prietenie mă conduce pe o altă cale.” Sunt în război cu mine, dar vedeți, în zilele de pe urmă, când lui Dumnezeu i se va da cea mai înaltă laudă, atunci săbiile care se luptă în mine vor fi transformate în pluguri și sulițele, toate luptele din mine, vor fi transformate în seceri, în instrumente folosite pentru cultivare. Concentrați-vă, oameni buni, în timpul acestui Advent, pe a-i da lui Dumnezeu cea mai înaltă laudă, făcând Muntele Sion adevăratul centru al vieții voastre, și veți găsi pacea erupând tot mai mult în voi. Bine. Când ar trebui să se întâmple toate acestea? Când ar trebui să realizăm acest program?

Ascultați-l acum pe Paul în a doua noastră lectură. El vorbește cu micuța comunitate creștină adunată în Roma. Am fost la Roma recent și mă gândesc mereu la aceasta când merg acolo. Acum e Roma, centrul romano-catolicismului și acest mare loc instituțional. Dar în acele vremuri, comunitatea creștină era un grup micuț, adunat probabil în cartierul evreiesc al Romei. Și Paul le scrie: „Cunoașteți timpul… este deja ceasul să vă treziți din somn!” Apropo, aceasta e o temă biblică minunată din Vechiul și Noul Testament: somnul. Somnul nu este bun din punct de vedere spiritual. „Trezește-te, tu, care dormi, și ridică-te dintre cei morți, iar Cristos te va lumina!” Isus se roagă în Grădina Ghetsimani dar discipolii Lui nu pot sta treji, adorm. Somnul simbolizează în Biblie lipsa de atenție spirituală. E un fel de lene, acedie, trândăvie. Karl Barth a spus aceasta: păcatul timpului nostru nu este mândria. E lenea. Și cred că s-a dovedit că are dreptate în timpul nostru, cu toată această îndepărtare de credință, toată această indiferență față de lucrurile religioase. Problema e că avem o cultură care a adormit din punct de vedere religios, indiferentă la această întrebare despre cine sau ce primește lauda corectă. Mulțumită, cumva, cu sinele destrămat, divizat.

Paul spune: „Cunoașteți timpul… este deja ceasul să vă treziți din somn!” Oameni buni, Adventul este un timp de atenție. Treziți-vă! El vine! Vegheați! Stați de pază! Nu adormiți! Nu cedați în fața acestui indiferentism sec al culturii noastre. Nu, nu! Acum, acum! Treziți-vă! Puneți-vă viața în ordine! Asigurați-vă că știți care este cel mai înalt munte din viața voastră. Și apoi, pentru a încheia aceasta, uitați-vă la Evanghelie. Isus spune: „Vegheați, așadar, căci nu știți în ce zi vine stăpânul vostru!” Este adevărat. În sensul propriei morți, nu știm când va fi. Așa că treziți-vă! Treziți-vă! Acum! Acum e momentul! „Da. Știi, viața mea a fost cam haotică de mult timp. Și știu că sunt în război cu mine însumi și știu că mă închin pe muntele greșit.” Știu! Așa că treziți-vă! Nu mai găsiți scuze! Acum! Acum e momentul! Și Dumnezeu să vă binecuvânteze!