Așteptați ca pustiul să înflorească

Pacea fie cu voi! Prieteni, ajungem la Duminica a treia din Advent și mă izbește mereu, când trecem prin Advent, ce timp isaian este. Auzim săptămână de săptămână de la profetul Isaia în timpul Adventului. Am auzit acum câteva săptămâni despre muntele sfânt spre care urcă toate triburile. Am auzit săptămâna trecută despre cele șapte daruri ale Duhului Sfânt. Și astăzi, minunata imagine de la Isaia este cea a pustiului înflorit. Ascultați: „Să tresalte de bucurie pustiul și pământul uscat; să se veselească stepa și să înflorească… Va înflori și se va veseli cu bucurie și strigăt.” Acum, rețineți, autorii biblici erau oameni ai pustiului. Ei cunoșteau bine pustiul. Și am ajuns și eu să îl cunosc puțin în cursul vieții mele, inclusiv locuind în California. Unde am stat, în Santa Barbara, se numește deșertul de coastă. Este un climat foarte uscat. Oricine trăiește în deșerturi cunoaște acel pământ uscat; și apoi când vin ploile, brusc, peste noapte, deșertul înflorește. Și este extraordinar. Crezi că acest pământ nu va înflori niciodată cu viață. Și apoi doar după o ploaie, tot dealul, tot deșertul, deodată înflorește.

Ei bine, aceasta e imaginea pe care o are în minte Isaia. Și vreau să rămân cu acea juxtapunere între moarte și viață aici, pentru că foarte des în Biblie, marii eroi trebuie să petreacă timp în pustiu. Gândiți-vă la relatare după relatare. Abraham trebuie să străbată pustiul pentru a ajunge în Țara Promisă. Iosif este trimis în Egipt și în închisoare înainte de a fi pregătit pentru misiunea sa. Gândiți-vă la Moise, mulți ani păstor în pustiu înainte de a deveni un eliberator. Gândiți-vă la Ioan Botezătorul, o voce strigând în pustie. Gândiți-vă la Paul, care merge în deșertul Arabiei multă vreme după ce l-a văzut pe Domnul înviat, încercând să înțeleagă ce s-a întâmplat cu el. Isus însuși știm că a petrecut patruzeci de zile și nopți în pustiu. Ei bine, ce sunt pustiurile? Un loc unde ne întoarcem la esență. Un loc în care lucrurile neesențiale sunt îndepărtate. În multe cazuri, un loc în care oamenii intră în contact cu păcătoșenia lor, unde învață dependența radicală de Dumnezeu. Adică orice ar fi, pustiul înseamnă toate acele lucruri pentru marii eroi.

Dar urmăriți cum înfloresc aceste personaje. Abraham, după ce a străbătut pustiul, devine părintele multor națiuni. Moise, după timpul petrecut în pustiu, devine marele eliberator al poporului său. Ioan Botezătorul, petrecând timp în pustiu, anunță venirea lui Mesia. Paul, după ce a petrecut timp în Arabia, iese ca marele Apostol al Neamurilor. Într-adevăr, pustiul în toate aceste cazuri a înflorit cu viață. Acum să aplicăm aceasta situației noastre. Mulți, mulți oameni pe care îi cunosc trec prin vremuri deșertice, și poate cineva care mă ascultă chiar acum trece printr-o astfel de perioadă. Îmi amintesc de o doamnă, cu mulți, mulți ani în urmă, când lucram în pastorație, trecând printr-o perioadă cumplită de depresie. Avusese odinioară multă viață și energie, și apoi deodată au dispărut. Oricine implicat în pastorație întâlnește adesea oameni care trec prin aceste perioade foarte sumbre și secetoase.

E chinuitor în sine, dar una dintre cele mai bune cărți despre depresie e a romancierului William Styron, omul care a scris „Alegerea lui Sophie”. S-a luptat personal cu depresia. Cartea se numește „Întuneric vizibil” și dacă aveți curaj, căutați-o și citiți-o. E una dintre cele mai brutal de sincere tratări despre cum este să treci prin depresie. Ei bine, femeia la care m-am referit, îmi amintesc când lucram cu ea. Am rugat-o să citească câteva dintre marile texte despre pustiu din Biblie. Aceste diverse relatări la care m-am referit. Să citească despre Iosif și despre Moise și despre Abraham și despre Ioan Botezătorul, toți cei care au petrecut mulți ani, în unele cazuri, trecând prin deșert înainte ca, sub influența Duhului Sfânt, să înflorească. Ei bine, ofer aceasta nu ca un fel de rezolvare ușoară, dar în cazul acelei doamne la care mă refer, a trecut peste depresia ei și a înflorit în cel mai minunat mod pentru că a devenit consilier – a studiat psihologia, a devenit consilier, și s-a concentrat pe oameni care, asemenea ei, treceau prin perioade de depresie. Ea a devenit o sursă de viață pentru mulți care erau în aceeași situație în care fusese ea. Pustiul într-adevăr a înflorit.

Gândiți-vă acum la propria experiență. Poate că treceți prin pustiu. Cât va dura? Nu știu. Nu știu. În Biblie, așa cum am spus, uneori durează ani. Gândiți-vă din nou la Iosif vândut ca sclav în Egipt iar apoi devenind prizonierul Faraonului. Gândiți-vă la Moise, mulți ani după timpul său ca prinț al Egiptului; trebuie să treacă prin mulți ani de pregătire și încercare în pustiu înainte de vremea lui. Aceasta depinde de Duhul Sfânt. Și vedeți, e ca atunci când trăiești într-un climat deșertic. Când va înflori acest deșert? Zi după zi de căldură și umiditate și zi după zi de ariditate, îți spui: când se va întâmpla aceasta? Și apoi, ca un mare har, vine ploaia și pustiul înflorește. Biblia, cred, adoră acea juxtapunere. Biblia iubește această dinamică a unui deșert care acum prinde viață.

Având aceasta în minte – acesta este Isaia – dar apoi vedeți a doua lectură, pe care o iubesc. E din Scrisoarea lui Iacob. Apropo, luați-vă Bibliile, oameni buni, când aveți ocazia, și citiți Scrisoarea lui Iacob. Este foarte scurtă. Puteți citi întreaga scrisoare dintr-una. Dar e puternică. E atât de multă bogăție spirituală și morală în ea. Și această imagine pentru azi e o imagine clasică de Advent și este ca aceea a lui Isaia: este o imagine agricolă. Ascultați, Iacob spune: „Aveți răbdare, frați și surori, până la venirea Domnului”. Adventul este perioada așteptării răbdătoare. Dar ascultați acum: „Iată că agricultorul așteaptă rodul prețios al pământului, având răbdare ca să primească ploaia timpurie și cea târzie”. Nu avem aici deșertul înflorind, dar e o imagine agricolă ușor revizuită. „Iată că agricultorul așteaptă rodul prețios al pământului.”

Gândiți-vă la un fermier. Înregistrând aceste cuvinte, sunt în Minnesota acum și sunt înconjurat de ferme. Dieceza mea e puțin la nord de Iowa, deci este un ținut cu ferme. Gândiți-vă la fermierii care plantează semințe. Vă uitați la o sămânță, nu prea este mare lucru la ea. Nu te-ar hrăni, nu e foarte atractivă. E doar acest lucru mic ce intră în pământ iar fermierul așteaptă. Să recunoaștem: mult e în afara controlului lui. Odată semănată sămânța, acum depinde de vreme, pe care nu o poate controla cu adevărat; depinde de timp și de această alchimie misterioasă de sol și umiditate și așa mai departe, care face ca sămânța să crească. Fiți răbdători! „Vedeți cum așteaptă fermierul prețiosul rod al pământului.” Din nou, aveți răbdare cu acesta, spune el. Care e cel mai rău lucru ce îl poți face ca fermier? „Hai, de ce nu crești? Mai bine sap și fac chestia aia să crească mai repede. Voi intra acolo și o voi zgândări.” Nu, nu, nu, lăsați-o în pace! Persoana din deșert nu poate forța înflorirea. Așteaptă să vină ploile. Așa și fermierul așteaptă cu răbdare și apoi ascultați: „ca să primească ploaia timpurie și cea târzie”. Aceasta e traducerea aici. Alte traduceri au: „ploile de iarnă și de primăvară”. Fermierul nu poate controla aceasta, când vin aceste ploi; le așteaptă.

Și e ceva în acea imagine, pentru mine cel puțin, a ploii de iarnă. Nu știu voi, dar eu cred că acesta e cel mai groaznic tip de vreme. Mă gândesc la căldură și frig și zăpadă și așa mai departe. Chiar și o furtună de zăpadă – e ceva minunat la a merge printr-o furtună de zăpadă. Ceva plăcut estetic; chiar e frumos să fii afară într-o furtună de zăpadă. Dar vremea care cred că este cea mai dezagreabilă este ploaia rece. Gândiți-vă la o ploaie de la sfârșitul de noiembrie, ploile de iarnă. Ei bine, fermierul așteaptă și el îndură aceste condiții destul de neplăcute până când sămânța crește și devine ceva frumos și dăruitor de viață. Bine. Cum ne vedem viețile? „Trec printr-o depresie. Lucrurile nu merg. Sunt plin de anxietate tot timpul și eșuez la aceasta și eșuez la aceea și nu e ceea ce vreau. Așa că nu are nici un sens. Dumnezeu m-a abandonat. Nimănui nu îi pasă de mine. Viața mea este un dezastru.” Nu, nu! Nu așa trebuie să o vedem.

Vedeți-o ca pe un timp de așteptare răbdătoare. Poate că Domnul v-a atras în pustiu. Poate că e pentru a trezi un sentiment mai profund de dependență de El. Poate este pentru a curăța ceva ce trebuie curățat în voi. „Viața mea este ca ploaia de iarnă.” Da, știu. Am trecut prin acele perioade. Din nou, poate unii ascultători chiar acum trec printr-o perioadă în care este ploaie de iarnă, foarte neplăcut. Bine. Suferință inutilă? Sau ploile de iarnă necesare pentru creșterea semințelor? Fermierul așteaptă cu răbdare și îndură chiar și vremea aceasta foarte neplăcută. Așadar, oameni buni, suntem în această perioadă de așteptare, a Adventului. Și am spus acum câteva săptămâni că există o caracteristică permanentă de advent la viața creștină, nu? Vreau să spun că toți, să recunoaștem – nu vom găsi satisfacție totală în această viață. Nu vom găsi. Această viață va fi întotdeauna într-o anumită măsură o experiență în pustiu. Într-o anumită măsură, această viață va fi mereu ca sămânța care e în pământ și așteptăm, așteptăm. Fiți răbdători! Să știți că Dumnezeu nu ne-a părăsit. De fapt, Dumnezeu este marele și supremul cultivator. Ce este Crăciunul? Crăciunul este semnul pentru aceasta. Crăciunul este înflorirea deșertului. Crăciunul este acea sămânță care își dă în sfârșit rodul. Așa că nu renunțați. Nu vă pierdeți speranța. Mai degrabă, aveți răbdare, în timp ce așteptăm venirea Domnului. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze!