Dumnezeu s-a făcut Prunc

Pacea fie cu voi, și un Crăciun binecuvântat și fericit tuturor! Ce au oare bebelușii de sunt atât de irezistibil de fermecători? Îmi dau seama că unii părinți s-ar putea gândi: „Ce viziune tipic celibatară asupra lucrurilor!”, dar știți la ce mă refer – bebelușul are acel ceva. Când un bebeluș intră în cameră, toată lumea vrea să îl vadă. Îmi imaginez că, astăzi, la întâlnirea voastră de familie, cineva probabil va aduce un nou-născut, la un moment dat. Toată lumea va veni și va face fețe amuzante și va scoate zgomote amuzante și vor vrea să vadă bebelușul. Întreaga cameră se va opri din orice făcea, ca să vadă acest bebe. Îmi imaginez că chiar și cele mai ursuze, dificile, morocănoase persoane de la petrecere în cele din urmă vor merge la bebeluș și se vor juca cu el.

Copiii mici au ceva anume care scoate la iveală tot ce este mai bun din noi, care scoate la suprafață iubirea din noi. Imaginați-vă dacă un copil ar veni în cameră și ați ști cumva că acel bebeluș este într-un pericol grav. Bebelușul este bolnav sau cineva amenință acel copil. Ei bine, cu atât mai mult, sentimentul vostru de iubire și protecție ar fi trezit, nu? Acel bebeluș v-ar atrage atenția. Ei bine, în centrul celebrării noastre din ziua de Crăciun este acest fapt ciudat și uimitor că Dumnezeu a devenit un Prunc. Permiteți-mi să repet, ca nu cumva să devină prea banal, sau să o luăm de-a gata. Mesajul ciudat și uluitor din centrul creștinismului este faptul că Dumnezeu a devenit un Prunc. Creatorul universului, actul pur al însăși existenței, motivul pentru care există ceva mai degrabă decât nimic, Dumnezeul atotștiutor și atotputernic, a devenit un Prunc, prea slab chiar și pentru ca să își ridice singur capul. Acest Prunc divin, ca să spunem așa, este pus în această zi de Crăciun în brațele noastre. Gândiți-vă la acest Prunc divin că este adus acum în adunarea voastră de familie și cineva spune: „Oh, vreți să vedeți copilul?” Și pun Pruncul în brațele voastre și vă uitați în jos la acea față. Aceasta este ideea Crăciunului.

Pot să sugerez, oameni buni, că aceasta a fost o opțiune de o genialitate divină. De ce? Ei bine, uitați-vă la a doua lectură pentru Liturghia de astăzi, din Scrisoarea către Evrei. Ascultați: „După ce în trecut Dumnezeu a vorbit în multe rânduri și în multe moduri părinților noștri prin profeți, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul”. Am mai spus aceasta de multe ori. Puteți găsi această temă a căutării umane după Dumnezeu în Biblie. Gândiți-vă la Psalmul: „Cum dorește cerbul izvoarele de apă, așa te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule”. Desigur, aceasta face parte din experiența noastră spirituală. Iar rafturile din librării gem sub greutatea cărților despre această idee, în marile religii și filozofii ale lumii – căutarea noastră după Dumnezeu. Dar religia biblică nu are în primul rând în centru căutarea noastră după Dumnezeu. Este vorba despre căutarea neobosită a lui Dumnezeu după noi. Dumnezeu care nu are nevoie de nimic din lume. Dumnezeu care nu câștigă nimic din lume, care a creat lumea din iubire și acum vrea să ne împărtășească viața Sa. Aceasta este Biblia. El vine alergând după noi. Gândiți-vă la Psalmul 139. Nu atât căutarea noastră după Dumnezeu, cât aceasta: „Doamne, tu mă cercetezi și mă cunoști. știi când mă așez și când mă scol; pătrunzi de departe intențiile mele. Înainte de a-mi ajunge cuvântul pe limbă, Tu, Doamne, îl cunoști în întregime. Tu mă învălui din față și din spate și mâna Ta stă întinsă asupra mea.” Aceasta nu este căutarea mea după Dumnezeu. Aceasta este căutarea pasionată a lui Dumnezeu după mine.

Ei bine, cum a făcut-o Dumnezeu? Din nou, ascultați din Evrei: „După ce în trecut a vorbit în multe rânduri și în multe moduri…” Da. L-a chemat pe Abraham, l-a chemat pe Isaac, l-a chemat pe Iacob, pe Iosif, pe Moise și pe Aaron. L-a chemat pe Samuel, pe David, pe Solomon. I-a chemat pe Isaia, pe Ieremia, pe Ezechiel și pe Daniel. Le-a chemat pe Miriam, pe Debora și pe Rut. A chemat-o pe Elizabeta, pe Zaharia, Maria și Iosif, în tot acest timp străduindu-se să formeze un popor după propria Sa inimă. I-a căutat, i-a ales, i-a trimis în misiune. Mai mult decât atât: le-a dat legi și porunci. Vă rog să nu ascultați criticii religiei care spun: „Acesta e Dumnezeu cu cerințe arbitrare și opresive la adresa noastră”. Nu, nu, nu. Nu este așa. Nu ca să ne complice viața, ci ca să ne ridice, să ne dea legile care ne-ar modela acum în direcția fericirii și bucuriei. Gândiți-vă la un antrenor bun care încearcă să administreze puterile și aptitudinile pentru a juca bine sportul. Așa este Dumnezeu, dând legi și porunci poporului Său.

El ni i-a dat pe profeți, după cum auzim, pentru a ne stârni entuziasmul pentru viața divină. Au fost uneori profeții destul de aspri? Da, sigur. Citiți Ezechiel și Daniel și Isaia și Osea și Zaharia. Adesea mustră oamenii și îi cheamă înapoi la ascultarea Torei. „Fac așa pentru că sunt dificili și Dumnezeu este tiranic.” Nu, nu, nu! Ci pentru că Dumnezeu este pasionat să îndrepte lucrurile. Orice părinte bun care mă ascultă. Ridicați vreodată vocea la copiii voștri? Sper că da. Pentru că dacă nu, sunteți părinți destul de jalnici, nu? Dacă copilul vostru merge în direcția greșită, și mă refer la aceasta metaforic sau literalmente, ați face bine să vă ridicați vocea. Dumnezeu, prin profeți, își ridică glasul. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu e dificil. Acesta este Dumnezeu care vine după noi… ca „Ogarul Cerului”. Acesta este Dumnezeu care ne caută. În ciuda tuturor acestor lucruri, cu toate acestea, vorbindu-ne în moduri parțiale și fragmentare; în ciuda tuturor acestor eforturi, noi am avut tendința să nu răspundem. Este o istorie din inima Bibliei. Greu, greu de înțeles, greu de ascultat, dar este adevărat, nu-i așa?

Cu toate acestea, în ciuda legilor și poruncilor, în ciuda tuturor profeților, în ciuda alegerii patriarhilor, în ciuda faptului că El vine după noi ca „Ogarul Cerului”, aveam tendința să alergăm în cealaltă direcție. Aveam tendința să nu ascultăm. Avem tendința să încălcăm poruncile și legămintele. Avem tendința să îi ucidem pe profeți. Dumnezeu a încercat iar și iar și iar… iar noi am fugit. Dar apoi, la împlinirea timpurilor, ascultați: Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul Său, și mai mult, prin Fiul care a intrat în lume ca un mic Prunc. După cum spuneam: o opțiune de o genialitate divină. De ce? Pentru că cine poate rezista în cele din urmă unui copil? Dumnezeu a încercat toate aceste căi. Dumnezeu a încercat iar și iar și iar… iar noi am fugit. Dar este ceva magnetic la un copil. Gândiți-vă la toate acele iesle din casele noastre, la ieslele de Crăciun cu Maria și Iosif și magii și păstorii și, da, chiar și animalele – toți fiind atrași de Prunc. Impresionant! Acest Prunc, auzim de la început, este în pericol. El s-a născut în acest mic grajd sau peșteră sau orice ar fi fost. Nu a fost suficient de bun pentru a ajunge măcar într-un han, în amărâtul orășel Bethleem. Irod e pe urmele Lui de la început. Acest Prunc este în pericol de moarte. Iată acest Prunc, vulnerabil și amenințat, care este și Dumnezeu.

Cine îi poate rezista, în cele din urmă? Cine îi poate spune „nu”, în cele din urmă? Cine poate spune: „Oh, uite, am altceva de făcut. Nu mă pot opri la acest Prunc”, „Nu, nu, nu. Sunt prea ocupat”, sau „Nu, nu, nu. Ceri prea mult!”? Nu, acest Prunc, care este Dumnezeu, a fost pus în brațele noastre de Crăciun. Și privind în jos, la fața acelui Prunc, privim la chiar fața lui Dumnezeu. „Doamne, arată-ți fața!”, spune Vechiul Testament. Ei bine, fața lui Dumnezeu este acum chipul mic al unui Prunc. Da, a încercat cu profeți, a încercat cu regi, a încercat cu patriarhi, a dat legi, ritualuri și porunci, și toate sunt bune în sine. Toate aceste lucruri sunt valoroase, desigur că sunt. Dar, la sfârșitul zilei, a venit ca un Prunc, pentru că bebelușii sunt irezistibili.

Permiteți-mi să mai spun o idee înainte de a termina, prieteni. Acesta este motivul pentru care, de-a lungul secolelor, Biserica a avut această mare sensibilitate față de cei care suferă și care sunt slabi și săraci și marginalizați. Privind în jur în lumea noastră, vedem fețele celor vulnerabili. Ce vedem prin extindere? Vedem fața lui Cristos! Maica Tereza a putut spune aceasta. Văzând fețele acelora care sufereau și mureau pe străzile din Calcutta, a spus: „Ei bine, acesta este Cristos în deghizarea lui cea mai tulburătoare”. Sfinții o spun iar și iar. Slujindu-i pe cei săraci, flămânzi și fără adăpost și marginalizați, ei îl slujeau pe Cristos. Acesta este mesajul central creștin: că îl găsim pe Dumnezeu sub chipul săracilor și al celor vulnerabili, al celor care sunt ca acest Prunc mic.

Pot așadar să vă sugerez, astăzi, reunindu-vă cu familiile voastre, așa cum sunt sigur că veți face cu toții, și probabil va fi un nou fiu sau o fiică nouă, nepoată sau nepot nou – cineva, la un moment dat, va aduce un copil în camera aceea. Poate încercați să fiți atenți la acea dinamică. Urmăriți ce consecințe are asupra camerei. Urmăriți cum îi aduce pe toți împreună. Urmăriți cum toată lumea vrea să vadă acel bebeluș și întind mâna și protejează acel copil. Și apoi gândiți-vă: „Acesta este motivul pentru care ne adunăm astăzi – pentru că Dumnezeu a devenit Prunc”. Și apoi lăsați-vă atrași de puterea magnetică a acelui copil. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze și Crăciun fericit!