Un ghimpe în trup

Un ghimpe în trup

Pacea fie cu voi! Prieteni, pentru Duminica a XIV-a din timpul de peste an, vreau să fac ceva ce nu fac prea des și anume să vorbesc despre a doua lectură. Este din a doua Scrisoare a lui Paul către Corinteni și este magnifică și atât de bogată spiritual încât nu o pot trece cu vederea. Este spre sfârșitul scrisorii, iar Paul, în acest mod indirect, ciudat, vorbește despre sine, dar la persoana a III-a, despre faptul că a fost răpit, dacă în trup sau nu, nu știe, orice ar însemna aceasta, răpit până la al treilea cer. Cu alte cuvinte, i s-a oferit o experiență mistică extraordinară, o elevare mistică, și găsiți lucruri similare la Toma de Aquino și Tereza de Avila, Ioan al Crucii și mulți alți mistici. Deci nu este chiar surprinzător faptul ca unul ca Sf. Paul să fi avut acest fel de uniune extraordinară cu Dumnezeu. Dar nu aceasta este punctul central al lecturii.

Accentul este pe altceva. Paul spune: „Ca să nu fiu umplut de îngâmfare din cauza măreției revelațiilor, mi-a fost dat un ghimpe în trup, un înger al Satanei să mă pălmuiască așa încât să nu mă umplu de îngâmfare”. Așadar este răpit, înălțat până la al treilea cer în această uniune mistică cu Dumnezeu, dar ca un echilibru, ca un fel de contragreutate spirituală, i-a fost dat acest ghimpe în trup. Ce anume a fost? În mod clar nu o problemă trecătoare, precum o dificultate a unei zile. Nu, nu. Gândiți-vă la un ghimpe care v-a rămas înfipt în trup și care vă deranjează. Gândiți-vă la o piatră în încălțare care vă deranjează tot timpul. Ce a fost? Ei bine, oamenii speculează. Sunt mici indicii în scrisorile lui Paul despre dificultăți în vorbire. Spune la un moment dat: „Oamenii spun mereu că scrisorile lui sunt așa impresionante [ceea ce, desigur, sunt], dar în persoană este atât de neimpresionant” (cf. 2Cor 10,10). Ce însemna aceasta? Nu știm. Însemna că nu vorbea foarte bine? Poate că, la fel ca Moise, se bâlbâia sau se poticnea în vorbire. A fost o anume problemă fizică? Poate. Gândiți-vă că pe vremuri, în antichitate, înainte să avem medici în spitale, mulți oameni aveau probleme medicale cronice. A fost o anume suferință psihologică? A fost persecuția cu care se confrunta în mod regulat? Nu știu.

Orice ar fi fost, după cum am spus, nu a fost ceva banal. De unde știm? Ascultați: „De trei ori l-am implorat pe Domnul să îl îndepărteze de la mine.” A spune de trei ori în contextul biblic nu înseamnă doar de trei ori – 1, 2, 3. Înseamnă din nou și din nou și din nou. L-a implorat pe Domnul. Știu că acest lucru este adevărat bazându-mă pe experiența mea de viață. Fiecare persoană care mă ascultă chiar acum are ceva de genul acesta. O spun fără ezitare. Nu mă refer la problemele trecătoare ale zilei. Mă refer la o suferință din voi, fizică, psihologică, spirituală, nu știu, dar o suferință în voi ce este cronică, este profund tulburătoare, enervantă, deranjantă, și legat de care v-ați petrecut toată viața cerându-i lui Dumnezeu să o îndepărteze de la voi. Acesta este ghimpele în trup. Așa ceva simte Paul și îl imploră pe Dumnezeu să îl îndepărteze.

Am mai făcut anterior referire la aceasta: îmi plac istoria și biografiile. Sunt cărțile mele preferate. Și a devenit aproape un mic joc pe care îl joc atunci când citesc biografia unei mari personalități: să găsesc ghimpele în trup. Urmărești deci istoria cuiva, copilăria și educația lui una și alta ce i s-a întâmplat. Bine. Dar, credeți-mă, veți găsi ghimpele în trup. Va fi o anume suferință, o durere, atenție, probabil în jurul căreia se învârte efectiv viața acelei persoane. Vă voi da câteva exemple. Doi eroi de-ai mei, Winston Churchill și Abraham Lincoln, au avut multe în comun cei doi. Iar un lucru ce îl aveau în comun: amândoi sufereau de ceea ce astăzi numim depresie. În vremea lui Lincoln probabil melancolie. Churchill o numea „câinele negru”. „Uneori”, spunea el, „«câinele negru» era asupra mea”. Se referea la acest tip de depresie cumva debilitantă. Jefferson, de asemenea, a suferit, probabil, de ceva similar. Se manifesta ca migrene, dureri de cap, la Jefferson. Dar la Lincoln și Churchill este sigur. Nu erau debilitați. Nu ar fi avut niciodată carierele pe care le-au avut dacă ar fi devenit debilitați; dar cu toate acestea, când „câinele negru” era asupra lui Churchill, era copleșit de aceasta. Când Lincoln cădea în unul dintre episoadele sale de melancolie… era un ghimpe în trup, fără îndoială.

Un alt exemplu bun este Sir Laurence Olivier. Probabil îmi dezvălui vârsta, căci tinerii nici măcar nu vor ști numele, dar în tinerețea mea, dacă ați fi spus: „Cine este cel mai mare actor din lume?”, oamenii probabil ar fi spus: Laurence Olivier, mare actor shakespearian; a jucat și în filme de la Hollywood. Cel mai mare actor din lume, Olivier. Dar pe când era la mijlocul vieții, cam la începutul anilor ’50, acest om care a crescut pe pe scenă, de când era copil, a dezvoltat brusc un trac cu adevărat debilitant. De nivelul la: „Nu pot să vorbesc. Sunt atât de agitat încât mă bâlbâi.” Și vă întrebați: „Trac? Ce s-a întâmplat cu el?” Cine știe? Dar se poate să fi fost din cauza așteptărilor publicului de la cel mai mare actor din lume. Vă imaginați presiunea de fiecare dată când pășești pe scenă? „Hei, hei! Este cel mai bun actor din lume!” Dacă dai chiar și puțin sub o interpretare minunată, oamenii vor fi dezamăgiți. Cine știe? Poate că aceasta i-a produs această anxietate. Iată lucrul interesant legat de Olivier. Urmăriți-i primele lui interpretări – le găsiți pe YouTube. L-a jucat pe Hamlet, pe Richard al III-lea, pe Henry al V-lea și așa mai departe, și este minunat, desigur, dar e ceva, nu știu, parcă schematizat, puțin teatral în interpretările sale. Dar uitați-vă la Olivier de mai târziu, după ce a trecut prin această încercare, acest ghimpe în trup. Vedeți un film ca „Sleuth”, căutați-l, minunat film cu Michael Caine. Vedeți „Marathon Man”, pe care l-a făcut cu Dustin Hoffman. Este ceva legat de acel Olivier care e, nu știu, mai uman, este o interpretare mai convingătoare. A fost rezultatul luptei sale cu acest ghimpe teribil în trup? Poate.

Știți, ceva ce a ajuns în atenția noastră acum aproximativ 20 de ani: Maica Tereza, cea mai mare sfântă în viață, în tinerețea mea. Dacă Olivier era cel mai mare actor, cine era cel mai mare sfânt în viață? Maica Tereza de Calcutta. Mereu cu zâmbetul pe buze, mereu bucuroasă făcându-și lucrarea printre săraci. Acum știm că, timp de aproximativ 50 de ani, cea mai mare parte a vieții ei, a avut un ghimpe teribil în trup, și acesta avea de-a face cu un sentiment al absenței lui Dumnezeu. „Ce vrei să spui prin absența lui Dumnezeu? Ești o sfântă!” Da! Dar ea a spus că a simțit absența lui Dumnezeu. Se spune că atunci când se ruga în fața Sfântului Sacrament, uneori le spunea surorilor sale: „Dar unde este Isus?” În scrisorile ei, sunt împărtășite experiențe teribile legate de sentimentul de a fi abandonat de Dumnezeu. Ciudat, nu este așa? Ce i-a dat Maicii Tereza identificarea ei extraordinară cu cei săraci și suferinzi? Se poate să fi fost în special acel ghimpe în trup.

Acum am ajuns cu adevărat la ideea centrală. De ce ar permite Dumnezeu acest lucru? Paul spune: pentru a mă împiedica să devin prea îngâmfat. Așadar a fost răpit în al treilea cer. A fost deci un fel de act de echilibrare. Dar am putea vedea câteva perspective, oameni buni. Ce este, cel puțin în această viață, ceea ce ne aruncă cel mai mult în brațele lui Dumnezeu? „O, ei bine, sunt marile mele realizări! Când totul merge bine și sunt un erou și toată lumea mă admiră.” O, nu știu. Nu știu. Cred că foarte des în această viață… în cer va fi altfel, dar în această viață, de foarte multe ori suferința mea, frica mea, angoasa mea, anxietatea mea, durerea mea, lucruri pe care nu le pot controla, sunt cele care mă aruncă de pe soclul ego-ului meu în brațele lui Dumnezeu. Ce anume ne face să avem încredere în Dumnezeu? Oare smerenia născută din acest tip de suferință? Da, cred că foarte des așa stau lucrurile. M-am referit aici la unii oameni celebri, dar vorbiți cu oricine pe care îl știți. Foarte probabil vor începe să vă spună despre ghimpele din trupul lor și cum i-a condus la Dumnezeu și cum nu ar fi ajuns niciodată la Dumnezeu dacă nu ar fi fost acel ghimpe în trup.

Știți povestea, Fulton Sheen o spune despre Clare Boothe Luce, care a fost membră a Congresului, căsătorită cu Henry Luce, marele editor al revistelor „Time” și „Life”. Era o femeie activă în societate, foarte realizată, faimoasă, frumoasă, iar fiica ei, pe care o iubea foarte mult, a fost ucisă tragic într-un accident de mașină, iar ea a căzut în disperare. În acea perioadă a început să îl întâlnească pe Fulton Sheen, explorând credința catolică, și a luat mai multe lecții până când, în cele din urmă, Sheen i-a vorbit despre bunătatea lui Dumnezeu. Și ea a strigat la el: „Dacă Dumnezeu este bun, de ce mi-a luat fiica?” Și Sheen, se spune că fără să clipească, i-a spus: „Poate pentru ca, în suferința ta, să fii condusă înapoi la El”. Așa se întâmplă în sfera harului, foarte des: ghimpele din trup ne aduce înapoi la Dumnezeu.

Ce spune Paul? Ascultați: „Dar El [Domnul, când Paul l-a implorat], El a spus: «Harul Meu îți este suficient, căci puterea se împlinește în slăbiciune».” Iată despre ce vorbim! Nu este vorba de puterea lumească. Puterea lumească este opusă slăbiciunii. Este adevărat. Dar puterea spirituală, care vine din unirea cu Dumnezeu, ea vine tocmai prin slăbiciune. Iată, și voi încheia cu aceasta, o a doua perspectivă. Care e imaginea pe care Paul a prezentat-o în fața primilor săi ascultători și pe care noi o prezentăm în fața fiecărei comunități creștine? Este o imagine a puterii și a succesului lumesc? Nu prea! Este un Om profund rănit ridicat în durere pe un instrument de tortură, chiar înainte de a muri. Aceasta e imaginea pe care o punem în fața ochilor și a minții noastre. Cum așa? Pentru că în acea suferință, lumea este mântuită prin rănile Lui. „Prin rănile Lui noi suntem vindecați” (Isaia 53,5).

Iată, prieteni, ceva foarte mistic, pe care nu vi-l pot explica foarte coerent, dar cred că este adevărat. Și anume că suferința noastră, atunci când este unită cu cea a lui Cristos, are un similar efect mântuitor. Permiteți-mi să repet. Când luăm suferința noastră, Papa Ioan Paul al II-lea a insistat asupra acestui lucru, când ne luăm suferința și o unim cu cea a lui Cristos, aceasta are un efect mântuitor undeva în cadrul Trupul mistic. Paul spune că noi împlinim ceea ce lipsește încă din suferințele lui Cristos. Prin propria noastră suferință, participăm la mântuirea de pe Cruce. Acesta este motivul pentru care, chiar dacă implorăm: „Doamne, îndepărtează acest ghimpe de la mine”, El spune: „Nu, nu! Nu, nu! Harul Meu este de ajuns, pentru că în această slăbiciune, ești aruncat înapoi în brațele Mele.” Chiar în acea slăbiciune, participi la Crucea mântuitoare a lui Isus. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze!