Atunci când cei dragi părăsesc Biserica

Lucrez în pastorație de 20 de ani și există un lucru ce le frânge inimile catolicilor mai mult decât aproape orice altceva: atunci când cineva drag a părăsit credința. Sunt Pat Millea și suntem la Ascension Presents. Înainte de a intra în subiect, vreau doar să subliniez ce dureros este acest lucru pentru atât de mulți dintre cei ce urmăresc acest video. A vedea pe cineva foarte drag îndepărtându-se de inima lui Dumnezeu este o sursă reală de suferință și tristețe. Iar acea durere, acea tristețe, este de fapt un punct foarte sănătos pentru a începe. Acordă-ți timp și spațiu pentru a reflecta asupra tristeții tale și pentru a o procesa. Roagă-te în legătură cu aceasta. Strigă către Dumnezeu în tristețea ta. Amintește-ți de adevărata ta valoare și de identitatea dată de Dumnezeu, precum și de realitatea că identitatea ta nu depinde de credința altcuiva. Iar acțiunile, credința liber aleasă a persoanei dragi, nu sunt sub controlul meu. Voi mai spune odată, căci cred că ne este foarte dificil să acceptă aceasta: acțiunile și credința persoanei dragi nu sunt sub controlul tău.

Așadar, ce este în controlul meu? Rugăciunea cu siguranță se află în controlul meu și trebuie să ne amintim de puterea rugăciunii, că rugăciunea face diferența. E prima și cea mai bună opțiune în fața oricărei greutăți, mai ales a uneia ca aceasta. De fiecare dată când merg la Liturghie, sunt cinci persoane pentru care mă rog, pe nume, după fiecare Liturghie, pentru a se întoarce la Cristos și la Biserica Sa. Este unul dintre îndemnurile specifice pe care Isus ni le adresează mereu în Evanghelii: să ne rugăm.

Apoi ne cere să postim. Este un alt lucru în controlul meu. Pot face lucruri concrete cu trupul meu, cu voința mea, cu sufletul meu, pentru oamenii care îmi doresc să se întoarcă la Dumnezeu. Așadar, pot posti, pot face acte de penitență pentru a mă uni tot mai mult cu voința lui Dumnezeu. Pot face fapte discrete de slujire și de caritate pentru ei. Pot iniția conversații continue despre credință, chiar dacă nu sunt subiecte explicit catolice. Și voi reveni la post, pentru că este deosebit de important. Este această alegere concretă de a mă detașa, de a mă baza tot mai mult pe Dumnezeu și nu pe mine însumi și pe propriile mele dorințe. Și mai mult decât un fel de pârghie spirituală ca persoana dragă să revină la credință, postul de fapt face ceva asupra mea, în tot acest timp, căci îmi amintește de dependența mea totală de Dumnezeu și de propria mea goliciune fără El. Iar când sunt mai convins de adevărul sărăciei mele, sunt mai pregătit să fiu tipul de martor autentic de care persoana dragă are nevoie. De aceea postul este așa puternic spiritual pentru intenția mea și pentru mine.

Așadar, cum pot discipol așa după cum îmi cere Isus să fiu în această situație? Iar răspunsul este pur și simplu să fiu sfânt. Nimic nu este mai convingător decât un sfânt. Nu ai nevoie de argumentul perfect. Ai nevoie să continui să te lași desăvârșit de Dumnezeu. Una dintre cele mai mângâietoare rugăciuni, dar poate și una dintre cele mai înfricoșătoare din tradiția noastră, sunt cuvintele pe care Isus i le-a încredințat Sf. Faustina: „Isuse, mă încred în Tine”. Încredere înseamnă încredere, dragi prieteni. Nu pot spune că am încredere în Isus dacă nu am încredere în lucrarea Lui în viața cuiva pe care îl iubesc și care s-a îndepărtat de Biserică. Și ca să avem încredere în Isus, trebuie să avem cu adevărat încredere în El, în planul Său pentru persoana dragă, în milostivirea Sa pentru persoana dragă, în iubirea Sa desăvârșită, veșnică și neclintită pentru persoana dragă. Nimeni nu este dedicat cu mai mare pasiune convertirii persoanei dragi decât Dumnezeu și puteți să vă încredeți în El.

Ce a fost greu pentru voi când o persoană dragă a părăsit credința și ce v-a ajutat în această situație? Comentați mai jos, dacă doriți. Împărtășiți experiența voastră cu noi. Vă mulțumesc că ați fost alături de mine! Dumnezeu să vă binecuvânteze!