„Isus mi-a spus să vorbesc cu tine”

Mergea la culcare, iar după o oră se trezea, căci visa un bărbat însângerat pe o cruce, privindu-l în ochi și spunându-i: „Eu sunt Isus Cristos. Te iubesc. Vino să mă cunoști.” Dacă evanghelizați și încercați să câștigați suflete pentru Cristos, trebuie să găsiți o mare mângâiere în faptul că El deja le caută și folosește tot ce poate pentru a le atrage la Sine.

Mă numesc Dave VanVickle și suntem la Ascension Presents. Am fost implicat în evanghelizare încă din liceu și am făcut cam toate greșelile ce s-ar putea face. Și de multe ori cred că ne gândim puțin prea mult la aceasta, în sensul că, de multe ori, credem că evanghelizarea este despre noi: știm argumentele potrivite, lucrurile potrivite pe care să le spunem? Adevărul este că, de nenumărate ori, Dumnezeu mi-a dovedit că totul este despre El, că Duhul Sfânt este agentul principal al evanghelizării. Trebuie să ne bazăm pe aceasta, creștini maturi fiind, conștientizând că toți cei la care încercăm să ajungem au o poveste, iar acea poveste include, probabil, o formă la: „Dumnezeu m-a condus la acest moment”. Vă pot spune, iar și iar, acest lucru mi-a fost demonstrat prin oamenii pe care i-am ajutat.

Vă voi relata prima poveste. Numele lui era Raul. Raul… nu l-am mai reîntâlnit până astăzi, dar l-am întâlnit într-un aeroport din Chicago acum aprox. 10 ani. Stăteam la poarta de îmbarcare, iar o familie numeroasă musulmană a venit și s-a așezat vis-a-vis. Erau foarte credincioși. Mi-am dat seama după îmbrăcăminte. Femeile purtau hijaburi complete. Erau serioși în credința lor, fără îndoială. Unul dintre ei, Raul, avea probabil între 20 și 25 de ani – un tânăr. Mi-a zâmbit când s-a așezat. În fiecare zi spun această rugăciune: „Doamne, dacă îmi trimiți pe cineva și îmi arăți evident că Tu l-ai trimis, îi voi spune ce ai făcut în viața mea”. Tocmai rostisem această rugăciune, când Raul s-a așezat și mi-a zâmbit, iar eu m-am gândit că poate aceasta era persoana. Așa că i-am zâmbit și eu larg, iar el s-a uitat în altă parte nu dorea să aibă de-a face cu mine. Era un zbor de o oră și jumătate și începea îmbarcarea în avion și am decis să merg la toaletă. Scuze, devenim cam personali aici, la Ascension Presents.

Eram deci într-o cabină de toaletă. Scuze, devenim chiar foarte personali. Cabina de lângă mine se deschide și se închide și aud pe cineva spunând foarte încet: „Scuzați-mă”. Nu doream să vorbesc cu tipul acesta de lângă mine. Era o situație incomodă. Mă gândeam: „Ce se întâmplă?” Răspund: „Da?!” Și aud, într-o engleză cam stâlcită: „Tu ești bărbatul care citea la poarta de îmbarcare?” Citisem din Biblia mea și am realizat: „O, el este tipul!” „Da, eu sunt”. Credeam că poate mi-am uitat cheile sau telefonul mobil sau ceva similar. Și mi-a spus, într-o engleză foarte înceată și stâlcită: „Poți să-mi vorbești despre Isus Cristos?” – pe sub cabina de toaletă! Iar eu, în mintea mea… Mă pregăteam să zbor într-o misiune, în Dakota de Nord, și m-am gândit: „Cui îi pasă de misiune? Dacă Dumnezeu trimite oameni la toaletă după mine, îți voi vorbi despre Isus toată ziua”. Așa că i-am răspuns: „Sigur. Știi ceva? Nu terminăm aici, ne spălăm pe mâini și mergem să bem o cafea? Îți voi spune totul despre Isus Cristos. Mi-ar plăcea să fac aceasta.” El a devenit foarte serios și tăcut și a spus: „Nu! Trebuie să-mi spui aici. Trebuie să-mi spui aici.”

Și, credeți sau nu, în următoarele 20 de minute, pe sub pereții cabinei, cu capul aplecat, i-am relatat minunata poveste a lui Isus Cristos, mesajul de bază al Evangheliei. Și abia îl auzeam, pentru că se anunțau porțile de îmbarcare, oamenii se spălau pe mâini și trăgeau apa la toaletă. Și i-am spus: „Raul, să știi că Dumnezeul nostru își dorește fii, nu sclavi”. Iar el repeta: „Își dorește fii!” I-am spus: „Raul, Dumnezeu te iubește deja atât de mult, încât l-a dat pe Unicul Său Fiu pentru tine, pe Isus Cristos. Iar Isus te iubește atât de mult, încât a murit pe cruce pentru tine.” El spunea: „Da, da, da!” I-am spus: „Știi ceva? Nu trebuie să știm planul Lui pentru viața ta chiar acum. Ai vrea să te rogi și să-i ceri lui Isus Cristos să vină în viața ta?” El a răspuns: „O, da!” Și a fost și mai ciudat, căci și-a băgat mâna pe dedesubt, ținându-mă de mână cât ne rugam. A fost… oh!… Dar ne-am rugat și el a plâns. Îl auzeam: plângea în hohote.

Când s-a mai calmat puțin, mi-a spus că a crescut într-un cartier din Teheran, Iran, care era atât de musulman, cultural vorbind, atât de controlat de imamul local, încât nu întâlnise niciodată un creștin în viața lui. Nu auzise niciodată de Isus Cristos decât din Coran. Dar tatăl său lucra în industria petrolieră și era transferat în America. Iar în ultimele 30 de nopți, mergea la culcare, iar după o oră se trezea, căci visa un bărbat însângerat pe o cruce, privindu-l în ochi și spunându-i: „Eu sunt Isus Cristos. Te iubesc. Vino să mă cunoști.” A spus că avea acest vis și nu știa ce să facă. Apoi m-a văzut în aeroport și a auzit o voce care i-a spus: „Urmează-l. El îți va spune.” Apoi, din păcate, am intrat în baie. Dar, frați și surori, eu nu am avut nimic de-a face cu aceasta. În afară de disponibilitatea mea, este clar că Dumnezeu a avut sub control această situație. El l-a adus pe Raul la Sine. Iar aceasta îmi aduce mare mângâiere, căci nu sunt foarte elocvent. Nu sunt cel mai deștept de pe pământ. Nu știu întotdeauna ce să spun. Nu contează! Voi fi fidel, iar Dumnezeu se va folosi de mine pentru a aduce pe oameni la El. Și voi puteți face la fel.

Am organizat rugăciunea Rozariului la mine acasă. Oricine putea veni, dar era destinat în special persoanelor dependente. Avea loc peste zi și era destinat celor care se află în proces de recuperare. Iar o femeie, Anna, venea în fiecare săptămână, apoi beam o cafea, mâncam prăjituri și altele asemenea. Iar Anna nu voia niciodată să vorbească despre nimic, dar continua să vină. Continua să vină. Și tot ce spunea era ceva de genul: „Ei bine, am fost atât de dependentă încât am pierdut totul”. Poate după vreo trei săptămâni am întâlnit un alt tip. Nu venise încă la rugăciunea Rozariului, dar mi-a povestit despre această dependență peste care tocmai trecuse și că se lupta din greu, iar eu i-am spus: „Să știi că ținem rugăciunea Rozariului pentru dependenți și ar fi minunat dacă ai putea veni”. Iar el spus: „Da, poate voi veni cândva. Poate voi veni.” Deci discutam cu el. Se numea Steven. I-am spus: „Steven, ai o familie pe aici?” Mi-a răspuns: „Am familie aici, dar nu am mai vorbit cu ei de 18 ani”. Iar eu i-am spus: „Of… Ai o relație cu Isus?” El mi-a răspuns: „O, nu aș putea avea niciodată o relație cu Isus. După tot ce mi s-a întâmplat, este imposibil ca Dumnezeu să mă iubească.” I-am spus: „Chiar nu este adevărat. Dumnezeu te iubește foarte mult.” Mi-a spus: „Ar trebui să primesc un semn cu adevărat uimitor ca să cred aceasta”.

În cele din urmă, a văzut afișul din fața casei mele cu „Ne rugăm Rozariul acum”. Așa ne făceam „reclamă”. Am început deci să ne rugăm Rozariul și am terminat prima decadă și deodată, s-a uitat spre partea cealaltă a camerei la Anna și a spus: „Mamă?!” Ea s-a uitat și a spus: „O, Doamne! Chiar tu ești?” Dumnezeu i-a adus împreună pe această mamă și pe fiul ei. Ei nu aveau nici o idee… Ea locuia la o oră distanță. Cu toate acestea, venea la Rozariu. Era la o oră distanță de Pittsburgh. Iar el abia începuse să vină și, dintr-o dată, iată-i pe amândoi acolo, în același timp. Era exact semnul de care avea nevoie pentru a vedea că Dumnezeu lucra în viața lui. Amândoi plângeau în hohote. El s-a uitat direct la mine și a spus: „Cred că trebuie să aflu mai multe despre acest tip – Isus”. Iar Anna a spus: „Da, și eu!” A fost un moment minunat. Eram pur și simplu uimit de Dumnezeu, care pusese laolaltă această simfonie, această orchestră, iar tot ce a trebuit să fac eu a fost să-mi deschid ușa casei. Nu am făcut nimic special pentru a contribui la aceasta. Încă o dată, un alt semn că Dumnezeu lucrează și atrage oamenii dacă noi suntem dispuși să-i permitem să facă aceasta.

Ultima poveste, promit. Începeam Adorația perpetuă într-o parohie și… era dificil. E foarte greu, dacă ați făcut parte cândva dintr-o echipă ce organizează Adorația perpetuă: ai nevoie de mulți oameni. Și a fost cam descurajant la un moment dat, pentru că erau poate 20 de ore de acoperit săptămânal pentru care nimeni nu se înscrisese. Așa că eu și alte câteva persoane ne-am împărțit acele ore și le-am preluat. A fost greu. A fost un moment dificil. Nu mai dormeam și altele asemenea, căci acopeream ore în toiul nopții. Și a fost aproape incredibil, căci, cu Adorația de la parohie, am putut simți harul încă de la începutul ei, în toată parohia. Mergeau bine orele de cateheză și pregătirea catecumenală a adulților. Totul mergea bine și totul părea să se alinieze după ce am început Adorația.

Am primit la un moment dat o scrisoare de la un bărbat care spunea că de vreo patru luni trecea cu mașina pe lângă biserica noastră. Iar când trecea pe lângă biserică, probabil cu un minut înainte să ajungă la biserică și un minut după ce trecea de ea, auzea ceea ce s-a gândit că sună ca o bătaie de inimă. Spunea că a crezut că înnebunește. Chiar a crezut că înnebunește. Viața îi mergea oribil atunci: soția îl părăsise, nu mergea la biserică, nici măcar nu mai credea că Dumnezeu există. Trăia exclusiv pentru sine. Și se gândea: „Acum chiar înnebunesc. Cât de rău pot să ajung?” Așa că tot trecea pe acolo și spera să nu mai audă sunetul, căci îl auzea în drumul spre serviciu. Într-o zi a spus: „Bine, dacă îl aud și vineri, mă voi opri la clădirea aceea să văd ce se întâmplă”. Așa că, desigur, a trecut într-o zi de vineri, terminase lucrul. Conducea mașina, și cam cu un minut înainte de a ajunge la biserică, a început să audă acest: „bum, bum, bum”. A parcat la biserică și a intrat. Spunea că auzea sunetul tot mai tare. A mers în această capelă mică. Era atât de necatehizat încât în scrisoarea spunea: „Am văzut mulți oameni îngenuncheați în fața acestui recipient de aur care avea un biscuit în el”. Și a spus: „Am îngenuncheat, pentru că așa făceau toți ceilalți. Și când am ridicat privirea, mi-am dat seama că nu era un biscuit. Mi-am dat seama că era Isus.” Și spunea: „Mi-am dăruit viața lui Isus în acea seară”.

În acest caz, eu nici măcar nu eram în încăpere. Tot ce am făcut, din nou, a fost să pornim Adorația și să începem să ne rugăm ca oamenii să vină la Isus. Și cred că este important să înțelegem că, fiind creștini maturi, nu îl invocăm pe Duhul Sfânt și îi spunem: „Mergi și adu-o pe această persoană”. Ceea ce facem este să vedem încotro merge Duhului Sfânt și să încercăm să colaborăm. Așadar, pe voi toți aș vrea să vă încurajez să fiți tari și să știți că Dumnezeu îi atrage pe toți oamenii la Sine. Nu avem de ce să ne temem. De multe ori El vrea ca noi să acționăm și să intervenim, poate pentru a face un singur lucru, apoi ne retrage, înainte să stricăm ceva. Dar să aveți curajul să spuneți: „Doamne, dacă trimiți pe cineva în viața mea, îi voi spune ce ai făcut pentru mine. Voi fi parte din aceasta, dacă este voința Ta.” Și pun pariu că Dumnezeu se va folosi de voi. Să ne rugăm împreună ca Dumnezeu să ne folosească pentru a aduce suflete la El, și vă pot garanta că veți avea și voi povești ca acestea în cele din urmă.