Calitatea bulversantă a rugăciunii adevărate

Episcopul Robert Barron despre
IRIS MURDOCH ȘI RUGĂCIUNEA ADEVĂRATĂ

Una dintre figurile literare impresionante ale secolului trecut a fost Iris Murdoch, scriitoarea irlandeză. E cunoscută pentru romanele de ficțiune, ca „The Severed Head” și „The Good Apprentice”, romane minunate, pline de reflecție, dar și pentru lucrări de non-ficțiune, ca „The Sovereignty of the Good” și multe altele. A fost atât o romancieră, cât și o filozoafă. Poate este mai cunoscută datorită cărții soțului despre moartea ei. A murit după o lungă luptă cu boala Alzheimer, iar soțul ei, John Bailey, a scris o frumoasă carte despre boala ei. Dar eu le recomand oamenilor să o citească pe minunata Iris Murdoch.

Am adus-o în discuție pentru viziunea ei despre viața umană și viziunea ei despre ceea ce aș numi „exerciții spirituale”. Ea a avut, cu adevărat în acord cu viziunea creștină asupra lumii, o viziune mai întunecată asupra naturii umane. Ea ne vedea ca tinzând spre a fi absorbiți și preocupați de noi înșine. Este dificil pentru noi să căutăm binele autentic, să ieșim din interesul propriu și așa mai departe. Așa că a recomandat o serie de „exerciții spirituale” care să te ajute să faci această tranziție, să te ajute să ieși din propriul sine. Și sunt foarte interesante pentru că nu sunt exerciții spirituale în sensul normal al termenului.

Primul, spunea ea, este să te lupți cu o limbă străină. Și ca unul care a făcut aceasta, de-a lungul vieții luptându-mă cu mai multe limbi străine, știu exact ce vrea să spună. Vrea să spună că limba este acolo în toată alteritatea ei maiestuoasă, și nu îi pasă dacă o înțelegi sau nu. Iată așadar limba franceză, pe care am petrecut mulți ani studiind-o. Franceza, cu toată frumusețea și complexitatea ei, cu toată ortografia ei ciudată, cel puțin pentru mințile noastre, cu particularitățile ei ciudate. Și francezei nu îi pasă! Pur și simplu nu îi pasă dacă o înțelegi sau nu. Ai putea zvârli cartea în partea cealaltă a camerei: francezei nu îi pasă. E pur și simplu acolo. Și te provoacă să îți părăsești lumea lingvistică confortabilă și să intri în lumea ei și să acționezi conform cerințelor ei. Sau gândiți-vă la germană, o altă limbă pe care am petrecut câțiva ani studiind-o. Pentru un vorbitor de engleză, ordinea cuvintelor este confuză. De ce pui cuvintele în acea ordine într-o propoziție? Are o gramatică foarte complicată. Gândiți-vă la greacă. Am studiat greaca studiind biblicul acum câțiva ani și greacă are un alfabet diferit. Era primul contact cu o limbă în care nu aveai A, B, C, D, ci un alfabet diferit de învățat! Și apoi, odată ce treci de aceasta, gramatica greacă este dincolo chiar și de dificultatea latinei. Limbii grecești nu îi pasă! Pe când mă chinuiam să o învăț și încercam să citesc ceva din Biblie, care are o greacă destul de simplă, [limbii grecești] nu îi pasă dacă eu o înțeleg sau nu. Este acolo în toată măreția ei.

Am avut un exemplu foarte concret când tocmai sosisem în Paris, cu ani în urmă, și m-am dus la o cafenea, cu niște prieteni de-ai mei, și era aglomerat, la prânz, iar chelnerul era foarte agitat, nervos și apăsat. Și vine la masă să ne ia comanda: Oui? Ceilalți au comandat și (chelnerul) a venit la mine și, dintr-o dată, în acel moment, cu tipul acesta holbându-se la mine, am uitat totul. Am uitat orice participiu trecut. Am uitat orice cuvânt. Și am stat acolo, bâlbâindu-mă, până când chelnerul a plecat. A plecat să se ocupe de altă masă. Dar el e un simbol pentru mine pentru ce înțelege ea când vorbește de pura alteritate a limbii franceze. Nu i-a păsat că nu știam participiul trecut corect.

De ce este așa ceva bine? Este foarte bine pentru noi, spune Iris Murdoch, pentru că ne scoate din mica noastră lume a preocupării de sine. „Lumea se învârte în jurul meu.” Nu, nu o face! Unei mari părți a lumii nu îi pasă de tine! „Încerc să atrag aceste lucruri în mine, ca să le fac ușoare pentru mine.” Nu, nu trebuie să faci aceasta. Trebuie să fii „crăpat” de „loviturile” dure ale acestor frumuseți și adevăruri obiective, astfel încât să poți fi atras în ele. Vedeți? Exercițiu spiritual.

Iată un al doilea exemplu pe care îl dă. Confruntarea cu o adevărată operă de artă. Comparați, de exemplu… Intri într-un hotel și ai o pictură deasupra patului. Și este o pictură care e menită doar să te mulțumească sau să te liniștească. Să spunem că sunteți în cabinetul unui doctor și e o pictură: este menită să îți calmeze agitația. Așa că este ceva ușor, corespunde tuturor canoanelor previzibile legate de ce face un tablou acceptabil. Nu te schimbă și nici nu te mișcă în vreun fel. Doar îți face plăcere, într-un mod superficial. Acum gândiți-vă la o adevărată operă de artă. Fie că este tavanul Capelei Sixtine sau Guernica lui Picasso sau Simfonia a IX-a a lui Beethoven sau ceva care nu e acolo pentru a-ți face plăcere. Nu îi pasă dacă îți place sau nu. „Nu îmi place Capela Sixtină.” Cât de stupid sună aceasta! Sau: „Nu prea îmi pasă de Simfonia a V-a a lui Beethoven”. În primul rând, e o prostie, iar în al doilea rând, Simfoniei a V-a a lui Beethoven nu îi pasă deloc dacă îți place sau nu. Este acolo în toată frumusețea, puterea, minunăția, complexitatea ei. Și scopul ei este să străpungă carapacea preocupării tale de sine și a autoizolării ca să pătrunzi într-o lume mai înaltă.

Acesta e motivul pentru care James Joyce, care cunoștea foarte bine acest principiu, în minunatul „Portret al artistului la tinerețe”, are acea scenă în care el însuși, fiind naratorul, se uită la frumoasa tânără care îi va deveni soție. Și ea stă acolo în toată frumusețea ei, iar el o admiră și o contemplă. Și la un moment dat, ea se întoarce și se spune: „îi rabdă privirea”. Ea tolerează faptul că el se uită la ea. Dar ea nu e acolo pentru a-i face pe plac. Aceasta este pornografia, apropo, spune Joyce. Este o prezentare sexuală menită doar să mulțumească sau să stimuleze privitorul. Dar sexualitatea autentică, de exemplu, nu este deloc așa. Este menită să te scoată din preocuparea de sine. Pentru Iris Murdoch, și acesta este un exercițiu spiritual, căci te scoate din ego. Bine.

M-am gândit la Iris Murdoch datorită unui pasaj minunat din Evanghelii despre fariseu și vameș. Vă amintiți de cei doi bărbați care merg la Templu să se roage. Și iată-l pe fariseu, care stă în picioare foarte încrezător și îi mulțumește lui Dumnezeu pentru că l-a făcut să nu fie ca alți oameni. „Iată-mă! Îți mulțumesc, Doamne, că m-ai făcut atât de bun. Nu ca acel biet vameș de acolo, acel biet colector de taxe.” Ei bine, ce este acesta dacă nu un exercițiu de auto-satisfacție? Aceasta nu este o rugăciune. Nu e autentic din punct de vedere spiritual. Nu îl scoate din preocuparea de sine. Este doar auto-felicitare, nu-i așa? Nu este nimic viabil spiritual în această rugăciune. Apoi vameșul, abia ridicându-și capul, astfel că postura îi trădează atitudinea, bătându-și pieptul: „Ai milă de mine, sunt un păcătos”. Este o rugăciune adevărată. De ce? Pentru că el nu este actorul principal, Dumnezeu fiindu-i publicul. Mai degrabă, Dumnezeu este actorul principal și acest biet om abia se vede demn să stea în prezența lui Dumnezeu. Puterea și obiectivitatea bunătății divine sunt cele ce îi străpung preocuparea de sine, îl introduc într-o lume mai înaltă. Astfel, chiar dacă el spune: „Uite, Doamne, sunt un păcătos, sunt nevrednic de Tine”, el spune o rugăciune autentică, o rugăciune cu putere spirituală reală.

Acum gândiți-vă că rugăciunea lui din acea frumoasă parabolă și-a croit drum în rugăciunea lui Isus: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul Dumnezeului cel viu, ai milă de mine, păcătosul.” Aceasta este o rugăciune adevărată. Nu ești la comandă, nu îi dai indicații lui Dumnezeu, nu cauți ca Dumnezeu să îți facă pe plac. Exact contrariul! „Doamne Isuse Cristoase, Fiul Dumnezeului cel viu, ai milă de mine, păcătosul.” Este o rugăciune care te scoate din această preocupare de sine.

Acum câțiva ani, citeam revista Rolling Stone și îi întrebau pe mai mulți rockeri clasici: „Care este primul cântec care v-a zguduit lumea?” Ce mi-a plăcut la întrebare este că am înțeles-o imediat, am știu ce vor. Nu primul cântec care ți-a plăcut, primul cântec care ți-a făcut plăcere, primul cântec care ți s-a părut grozav. Toate acestea sunt relativ superficiale. Primul cântec care ți-a zguduit lumea, care te-a făcut să gândești într-un mod diferit, care te-a scos din auto-satisfacția ta. Știu la mine: „Like a Rolling Stone” a lui Bob Dylan. Când aveam cam 17 ani, am auzit-o prima dată. Mi-a zguduit lumea. Până în ziua de astăzi, îmi zguduie lumea. Este un cântec care te scoate din percepțiile tale normale.

Ideea este că rugăciunea vameșului este o rugăciune care i-a zguduit lumea. Rugăciunea fariseului nu i-a zguduit lumea în nici un fel. L-a lăsat exact unde era, spiritual vorbind. Și astfel, cu Iris Murdoch în minte, gândiți-vă la propria viață de rugăciune, la propria viață spirituală, religioasă. Este o viață spirituală superficială, care oarecum satisface ego-ul? Sau este o viață spirituală care vă zguduie cu adevărat lumea?