Cristos ne poate vindeca

Episcopul Robert Barron

Prieteni, Evanghelia acestei duminici este una dintre cele mai cunoscute parabole ale lui Isus: povestea Bunului Samaritean. Karl Barth, învățând de la Părinții Bisericii, spunea că fiecare parabolă a lui Isus, la un nivel mai profund, este, în cele din urmă, despre Isus însuși. Parabola Bunului Samaritean este un bun exemplu al acestui principiu; este vorba în mod fundamental despre Cristos care vindecă omenirea căzută.

Clipul este subtitrat în română (traducerea: Radu și Oana C.). Dacă nu apare în clip, activați-o.

Durată: 14 min 12 secunde
Limba (audio): engleză
Subtitrare (text): română

Vezi pe YouTube originalul

Etichete:

Pacea să fie cu voi! Prieteni, Evanghelia pentru această a 15-a duminică a anului este una dintre cele mai cunoscute parabole ale lui Isus: povestea Bunului Samaritean. Ceva ce Karl Barth explica în sec. XX, învățând de la Părinții Bisericii, e că fiecare parabolă a lui Isus, fiecare învățătură a lui Isus e de fapt despre El. Altfel spus, pot avea un înțeles moral, din care să extragem lecții etice – deci trebui să ne comportăm asemenea Bunul Samaritean – dar la un nivel mai profund, toate aceste parabole sunt în cele din urmă despre El, pentru că El este marele model al vieții morale, al vieții etice. Ei bine, acesta este un exemplu foarte bun al acelui principiu. Un alt loc pentru a găsi această idee e în Catedrala din Chartres, biserica mea preferată din toată lumea. Una dintre ferestrele splendide din laterala Catedralei din Chartres împletește două narațiuni: cea a căderii în păcat și cea a Bunului Samaritean. Din nou, ideea e a Părinților Bisericii: aceste două narațiuni se luminează reciproc. Permiteți-mi să vă arăt, ținând cont de aceasta, că această parabolă este în mod esențial despre Cristos în raport cu umanitatea căzută în păcat. Să o parcurgem pas cu pas.

Ascultați deci primul verset al parabolei. Cât de des, apropo, la marii povestitori și romancieri și poeți, fraza de început este foarte semnificativă. Ascultați așadar: „Era un om ce cobora de la Ierusalim la Ierihon”. Oricine a fost în Țara Sfântă știe aceasta: există literalmente o coborâre semnificativă din Ierusalim, Muntele Sion, un ținut înalt, și apoi mergi literalmente în jos pe acest drum lung până la Ierihon. Și bineînțeles Ierihon este unul dintre cei mai joase orașe din lume, pentru că este la nivelul Mării Moarte, care este unul dintre cele mai joase locuri de pe planetă. Ierusalimul este întotdeauna asociat cu cerul – gândiți-vă la Ierusalimul ceresc – cu mântuirea; este locul în care locuiește Dumnezeu. Ierusalimul reprezintă deci înălțimile, cerul. Ierihonul, care este jos în vale față de Ierusalim, reprezintă cetatea păcatului. Gândiți-vă la momentul când israeliții ajung în Țara Promisă, trec Iordanul și primul loc pe care trebuie să îl cucerească este Ierihonul, în acel măreț spectacol liturgic. Merg în procesiune și sună din trâmbițe și cântă și zidurile Ierihonului se dărâmă. Aceasta înseamnă că cuceresc orașul păcatului. Gândiți-vă la orbul Bartimeu din Evanghelia după Marcu. El stă lângă zidurile Ierihonului. Ideea de acolo este că orbirea noastră, spiritual vorbind, este asociată cu acest oraș al păcatului. Așadar, din nou: un om cobora de la Ierusalim la Ierihon. Aceștia suntem noi toți; este umanitatea căzută, care a căzut din demnitatea ei de copii ai lui Dumnezeu și a căzut în acest loc al păcatului. Avem așadar acum cheia interpretativă pentru toată această parabolă.

Ascultați cum continuă: „a căzut în mâna tâlharilor”. Este literalmente adevărat pe vremea lui Isus: călătoriile erau mereu nesigure în acele zile. Nu existau drumuri bune și situația era periculoasă, dar erau și hoți și tâlhari pe drum, se spune, în special pe drumul de la Ierusalim la Ierihon, erau tâlhari și hoți și așa mai departe. Dar să continuăm să citim spiritual. Ce ne face păcatul? Ne fură demnitatea, ne fură puterile, puterile noastre spirituale, intelectuale, ale voinței. Păcatul ne compromite. Conciliul din Trento spune foarte bine în acest sens că păcatul produce un fel de „dezbinare” în interiorul nostru; o nedreptate își face loc în interiorul nostru. Aceasta înseamnă că suntem dezechilibrați, dezaxați. Ca păcătoși, nu vedem lucrurile bine, nu gândim în mod corect. Voința noastră este pervertită, pasiunile noastre sunt acum în dezacord între ele și împreună în dezacord cu voința și mintea noastră. Sună cunoscut, confrați păcătoși care mă ascultați? Păcatul ne-a furat toate acestea. Ne-a compromis pe toți. Este un punct foarte important, consider eu, ca oamenii biblici să meargă împotriva culturii noastre de azi, care tinde atât de mult să prețuiască individul. „Totul este minunat la mine. Orice spun este corect. Doar vocea mea să se audă.” Oamenii biblici știu că suntem în mod grav compromiși. Am fost jefuiți de aceste puteri în călătoria noastră de la Ierusalim până jos la Ierihon.

Ascultați cum continuă: „Ei [tâlharii] l-au dezbrăcat și l-au strivit în bătaie, și apoi au plecat, lăsându-l pe jumătate mort”. Voi vorbi acum din perspectiva tradiției catolice: păcatul, păcatul originar, și efectele lui ne distrug complet capacitățile spirituale? Nu! Noi nu spunem așa ceva. Nu avem o antropologie „a depravării totale”, pentru a folosi limbajul tehnic. Veți găsi aceasta la Luther și Calvin, de exemplu. Catolicii nu susțin așa ceva. Noi considerăm că rămânem după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, dar suntem compromiși. Suntem afectați, suntem slăbiți. Așadar acest limbaj mi se pare exact corect. „L-au dezbrăcat” – acesta este un act de umilire, nu-i așa? Dacă ești dezbrăcat într-un loc public, e umilitor. Ei bine, păcatul ne umilește. Bineînțeles că da. „L-au bătut” – deci suntem, din nou, compromiși. Dar apoi, „au plecat lăsându-l pe jumătate mort”. Este corect. Nu suntem complet morți spiritual, ci suntem pe jumătate morți, sau, prin răsturnare, suntem doar pe jumătate vii, noi, păcătoșii. Bine.

Ascultați acum cum continuă parabola. „Un preot din întâmplare a coborât pe același drum. L-a văzut, dar a trecut mai departe. La fel și un levit, care a venit pe același drum. L-a văzut și a mers mai departe.” Religia oficială: un preot și un levit, reprezentanții legii și liturgiei și ai marii tradiții evreiești. Spune Luca aici că acestea sunt compromise fără speranță, că sunt rele în sine? Nu, nu, nu. Nu cred. Nimeni venind din tradiția evreiască nu ar spune vreodată că aceste lucruri sunt rele în sine, că Templul și legea și Tora și liturgia și toate celelalte sunt rele. Nu, nu. Dar observați acest mic detaliu care e adesea trecut cu vederea. „Un preot din întâmplare a coborât pe același drum”, de la Ierusalim la Ierihon. „Un levit care a venit pe același drum…” Vedeți: aceștia reprezintă așadar versiuni compromise ale religiei. Nu religia în sine, nu religia în ce are mai bun, ci, să spunem, versiuni compromise ale religiei. Acești oameni merg pe același drum ca persoana tâlhărită. Ei bine, de aceea sunt ei compromiși, de aceea nu îl pot ajuta. Și aceasta se reflectă în atitudinea lor greșită; chiar dacă îl văd pe bietul om bătut și dezbrăcat și umilit, pe marginea drumului, nu îl ajută, pentru că reprezintă o religiozitate căzută. Se mai vede așa ceva azi? O, cu siguranță! Priviți în jur. Lege și liturgie și obiceiuri și tradiție bune, dar compromise de păcat. Și astfel nu ne pot ajuta cu adevărat, nu ne pot ajuta în păcatul nostru. Bine.

Acum punctul de cotitură. „Dar un samaritean ce călătorea, a venit lângă el și, văzându-l, i s-a făcut milă.” Acum știm aceasta și le era foarte cunoscut oamenilor din vremea lui Isus care au auzit această narațiune: un samaritean… erau niște bastarzi, erau străini, erau evrei care se căsătorise cu invadatorii asirieni cu mult înainte. Erau văzuți ca niște figuri compromise, ce nu au adevăr în religia lor, sunt corupți moral… Evreii evlavioși ocoleau Samaria în drumul lor de la sud la nord sau de la nord la sud. Samaritenii erau oameni de nimic. Gândiți-vă așadar… Uitați, noi toți, păcătoșii, avem grupuri care nu ne plac. Gândiți-vă că acesta este grupul despre care vorbim. Și samariteanul care călătorea „a venit lângă el și, văzându-l, i s-a făcut milă”. Ei bine, cine este samariteanul? Amintiți-vă cheia noastră interpretativă: vorbim despre căderea umanității, iar acum vorbim despre Isus. Religia coruptă nu poate rezolva problema. Dar acest străin – și, atenție, Isus, care era, la vremea Lui, din Nazaret… „Poate să iasă ceva bun din Nazaret?” Isus, această figură dubioasă în mintea multora. Dar El este cel care arată îndurare, milostivire. Cât de bun este Papa Francisc, desigur, subliniind misericordia, milostivirea lui Dumnezeu, milostivirea lui Cristos. Aceasta este îndurarea pe care o arată Fiul lui Dumnezeu față de umanitatea căzută în păcat, în timp ce noi zăcem pe marginea drumului, în păcatul nostru.

Ascultați acum: „S-a apropiat de el și i-a legat rănile turnând ulei și vin, spre vindecare”. Una dintre cele mai elementare descrieri ale lui Isus, oameni buni, este soter, ceea ce înseamnă vindecător, tradus în latină ca salvator, mântuitor. V-am spus adesea, cred, că cuvântul nostru salve, vine din acel salvator – înseamnă „balsam de vindecare”. Isus este un vindecător și observați ce face. El toarnă ulei și vin ca mijloc de vindecare. Este întâmplător? Nu cred. Indică aici viața sacramentală a Bisericii. Uleiul folosit la Botez, uleiul folosit la Mir, uleiul folosit la Preoție, uleiul folosit la Ungerea bolnavilor (Maslu). Și vinul, desigur, indică Euharistia. Cum ne vindecă Cristos? Noi toți suntem căzuți. Suntem membri ai rasei umane căzute în păcat. Zăcem pe marginea drumului. Religia coruptă nu ne poate salva. Dar Cristos ne poate salva conducându-ne tocmai la religia autentică, care se găsește în viața sacramentală a Bisericii. Un lucru frumos, oameni buni: Biserica este plină de oameni compromiși, da, ca mine și ca voi. Să recunoaștem aceasta. Cu toate acestea, de-a lungul secolelor, în predicarea ei, în autoritatea ei, în viața ei sacramentală, Biserica rămâne integră. Biserica rămâne instrumentul mântuirii. Și vedem acolo: Isus, prin Sacramente, turnând balsam tămăduitor peste rănile noastre. Apoi, ascultați: „l-a urcat pe animalul său de povară, l-a adus la un han, unde i-a purtat de grijă”. Ce avem aici dacă nu un simbol frumos al Bisericii, hanul unde acest om bolnav și bătut și compromis este îngrijit. Cât de frumos a comparat Papa Francisc Biserica cu un spital de campanie. Vă amintiți? Era acum câțiva ani. Oamenii merg împleticit pe un câmp de luptă. Acest lucru este adevărat pentru cultura noastră de astăzi, nu-i așa? Dar merg împleticit spre acest spital de campanie al Bisericii, unde sunt îngrijiți mai ales sacramental.

Continuă: „În ziua următoare a scos doi dinari și i-a dat hangiului”. Vorbim despre Cristos Răscumpărătorul. Știți ce înseamnă „răscumpărător”? Înseamnă cel care a răs-cumpărat pe cineva. Redimere – a cumpăra înapoi. Răscumpărai pe cineva de la cel ce l-a răpit, îl cumpărai înapoi. Ce este răscumpărarea? Cristos a plătit prețul pe care îl datoram noi ca păcătoși, dar pe care nu puteam să îl plătim. Zăceam acolo neputincioși, așa că El revarsă balsamul vindecător al Sacramentelor și ne cumpără înapoi. Plătește prețul pe cruce pentru a ne aduce mântuirea. Frumos! Căderea omului este împletită cu călătoria lui Cristos până jos, în nimicnicia noastră.

Și acum, o ultimă oprire. Isus concluzionează: „Cine dintre acești trei” – deci preotul, levitul, samariteanul – „Cine dintre acești trei a fost aproapele omului care căzut în mâinile tâlharilor?” Vine răspunsul: „«Cel care a avut milă de el». Isus i-a spus: «Mergi și fă și tu la fel».” Bine. Acum vedem implicația etică a acestei minunate descrieri a lui Cristos. Odată ce știm cine este Cristos, sarcina noastră este clară. Noi trebuie să fim alți cristoși pentru lume. Când înțelegem că aici e vorba despre modul în care Isus vindecă o umanitate căzută, aceasta e acum sarcina noastră. Am primit ordinele de executat. Sarcina noastră e să privim împrejur și să vedem cine sunt cei ce zac neputincioși și răniți pe marginea drumului. Și noi suntem instrumente ale harului pentru a-i aduce la Sacramente, pentru a-i aduce la Biserică și pentru a-i aduce la puterea vindecătoare a lui Cristos. Iată așadar: știm cine este Isus, știm ce trebuie noi să fim și ce trebuie noi să facem. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze!