Cultul corect, ordinea corectă

Episcopul Robert Barron

Prieteni, ultima strofă a unui poem, ultimul capitol al unui roman sau ultimele replici ale unei piese de teatru au o semnificație extraordinară, dar numai dacă ați citit întreaga operă până în acel moment. În mod similar, pentru a înțelege Cartea Apocalipsului, ultima carte a Bibliei, trebuie să fim atenți la marea desfășurare a narațiunii care începe în Geneză. Ideea centrală a narațiunii biblice – aceea că suntem meniți să îi aducem cult lui Dumnezeu, iar din cultul corect decurge ordinea corectă – atinge punctul culminant în Cristos, Mielul care a fost înjunghiat, care reunește întregul univers în cultul corect.

Clipul este subtitrat în română (traducerea: Matei și Oana C.). Dacă nu apare în clip, activați-o.

Durată: 13 min 48 secunde
Limba (audio): engleză
Subtitrare (text): română

Vezi pe YouTube originalul

Etichete:

Pacea să fie cu voi! Prieteni, pentru această a treia Duminică a Paștelui vreau să continui interpretarea Cărții Apocalipsului. În perioada pascală, lectura a doua e din Apocalips și cred că e o carte foarte importantă, dar una pe care mulți catolici cred că nu o înțeleg prea bine. Am spus săptămâna trecută că Apocalipsul, ridicarea vălului, are de-a face nu atât cu sfârșitul universului fizic, ci are de-a face cu încheierea unei ordini vechi și dezvăluirea unei noi ordini și am sugerat săptămâna trecută, are de-a face cu Învierea lui Isus din morți, motiv pentru care o citim în perioada pascală. Pasajul nostru de astăzi e luat din capitolul 5. Săptămâna trecută eram chiar la început, capitolul 1, acum ajungem la capitolul 5 din Apocalips și Ioan, autorul, vizionarul, este adus în Templul Ceresc Am sugerat săptămâna trecută: când îl vede pe Isus, El poartă veșmântul unui preot de la Templu și stă între cele șapte candelabre. Așadar este în spațiul Templului.

Ei bine, acum, din nou, Ioan este ridicat în acest loc al cultului ceresc, și ceea ce vom vedea – aceasta e tema mea pentru azi – ceea ce vom vedea este modul în care Dumnezeu a dorit întotdeauna ca creația Sa să fie ordonată, tocmai ca un loc al cultului corect. Am menționat săptămâna trecută, Cartea Apocalipsului este ultima carte a Bibliei și acest lucru e intenționat. Când Biserica a organizat cărțile Bibliei, a pus Apocalipsul ultimul și oricine are o sensibilitate literară știe că ultimele strofe ale unui poem, ultimul capitol al unui roman, ultimele replici ale unei piese de teatru au o semnificație extraordinară. Reprezintă punctul culminant al lucrării. Dar nu veți înțelege importanța ultimei strofe, a ultimului act, a ultimului paragraf decât dacă ați citit întreaga carte sau piesă de teatru până în acel punct. Am dreptate? Dacă mi-ați arăta: „Iată ultima scenă din Macbeth”, ei bine, nu prea aș înțelege ce se întâmplă. „Iată ultimul capitol din Moby Dick”.

Bine, dar dacă nu am citit toată cartea, nu știu de ce este atât de important. Cred că o mare problemă este că ne uităm la Apocalips și spunem: „Nu știu ce se întâmplă în această carte.” Ei bine, pentru că nu am fost atenți la marea desfășurare a narațiunii ce a dus la acest punct culminant. Așadar am sugerat că ceea ce vom vedea în Cartea Apocalipsului este lumea ordonată corect, după cultul adus lui Dumnezeu. Dar pentru a înțelege aceasta, de ce e important, să ne întoarcem la începutul Bibliei și apoi vreau să fac un mic rezumat a narațiunii biblice care duce până la Cartea Apocalipsului. Bine, ne întoarcem acum la Geneză. Când Dumnezeu creează lumea, lumina și pământul și marea și apoi animalele și păsările care zboară și animalele care se târăsc pe pământ, nu? Ele apar, așa cum am sugerat, ca un fel de procesiune liturgică impunătoare. Așadar a fost seară și a fost dimineață: ziua a doua; a fost seară și a fost dimineață: ziua a treia; a fost seară și a fost dimineață: ziua a patra – un fel de procesiune ordonată a creaturilor dinspre Dumnezeu. La sfârșitul unei procesiuni liturgice ar veni preotul sau Episcopul și aceasta înseamnă persoana care urmează să conducă în cult.

Cine vine acum, la sfârșitul măreței procesiuni liturgice a creației, dacă nu ființele umane, așadar ultimele pe care Dumnezeu le creează – ființele umane. Aceasta ne arată scopul nostru. Suntem meniți să fim preoții creației. Administratori ai ei, adevărat, având grijă de ea, dar, în cele din urmă, preoți, adică cei care vor conduce întreaga creație într-un cor de laudă adusă lui Dumnezeu. Când se întâmplă aceasta, lumea este ordonată corect. Noi toți, imaginați-vă acum întregul univers orientat spre Dumnezeu. Ceea ce produce aceasta, susține Biblia, e pacea între noi. Acum, lucrurile au mers prost imediat. Suntem încă în primele capitole ale Genezei. Ceea ce găsiți e că cultul corect face loc neascultării. În loc să se întoarcă spre Dumnezeu, primele ființe umane s-au întors spre ele însele, spre propriile nevoi. Și apoi în acel frumos pasaj evocator, aceasta duce la o ruptură între bărbat și femeie și duce la o ruptură între ei și șarpe, ei și restul creației. Vedeți, ordinea lui Dumnezeu se destramă când încetăm să îi aducem cult lui Dumnezeu așa cum trebuie.

Dumnezeu începe o operațiune de salvare sub forma unui popor, un popor pe care El îl va numi popor preoțesc. Cât de important e acest lucru! El va antrena Israelul acum în comportament corect și în cult corect. Observați timpul pe care Vechiul Testament îl petrece pentru a-l învăța pe Israel cum să se închine corect lui Dumnezeu. Gândiți-vă acum la lege și Legământ și profeție și Templu liturgia rituală – toate acestea sunt menite să orienteze ființele umane către cultul corect adus lui Dumnezeu și astfel să aducă toată creația înapoi unde trebuie. Bine, a funcționat perfect? Nu, căci Israelul rămâne atât de infidel. Gândiți-vă la profeții care critică corupția de la Templu, critică corupția regilor, critică infidelitatea poporului. Operațiunea de salvare e imperfectă pentru că Israelul nu e perfect.

Până când Cel care este numit Slava poporului Său, Israel, vine. Isus Marele Preot, Isus Regele, Isus, care rezumă tot ce este mai bun din Israel și, în cursul vieții Sale, aduce cult Tatălui Său. Ascultați, oameni buni. Culminând cu crucea Sa, care e văzută pe bună dreptate ca o mare jertfă de seară către Dumnezeu, purtând păcatele lumii, intrând în disfuncționalitatea noastră, Isus ne aduce pe toți înapoi. Purtând disfuncționalitatea lumii, îi aduce cult corect Tatălui și astfel aduce toată creația înapoi la ordinea corectă. Acest Mare Preot al Israelului, măreția poporului Său, Israel. Vedeți acum că crucea și Învierea lui Isus sunt punctul culminant al acestei mari istorii? Sunt ceea ce duce la ultima carte a Bibliei, dezvăluirea a ceea ce dorește Dumnezeu. Bine.

Având acest context, să trecem la pasajul de astăzi. Privind în curtea cerească, vede toate aceste figuri închinându-se lui Dumnezeu. Ce spun ele? „Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat să primească puterea, bogăția, înțelepciunea și tăria, cinstea, gloria și binecuvântarea.” Cui se închină ei? Sunt deci bătrânii din ceruri, sunt îngerii, sunt toate creaturile vii, cui se închină? Nu unui rege pământesc, nu vreunui suveran pământesc. Ei se închină unui miel, cel mai slab animal, unui miel care a fost înjunghiat. Vă puteți imagina o imagine mai slabă decât a unui mic miel care a fost înjunghiat? Referința, desigur, este la Isus răstignit. Cel care e numit Mielul lui Dumnezeu pentru că a adus jertfă Tatălui. Mielul care a fost înjunghiat pe Cruce este, de fapt, Cel în jurul căruia închinarea întregului univers se reunește cum se cuvine. Ascultați cum Biserica cosmică, această Biserică din adunarea cerească influențează cultul corect de aici de jos, de pe pământ. Acesta este din nou Ioan care vorbește în lectura noastră de azi: „Și am auzit orice creatură în cer, pe pământ și sub pământ și în mare și toate câte sunt în ele, spunând: Celui care șade pe tron și Mielului să fie binecuvântarea, cinstea, gloria și puterea în vecii vecilor!”

Acum, ascultați-mă: cei care au acordat atenție narațiunii biblice încă de la început știu de ce aceasta este plasată chiar la sfârșit. Ceea ce a vrut Dumnezeu de la început, toată creația, ascultați: „sub pământ și în mare și toate câte sunt în ele” spunând: „Laudă lui Dumnezeu!” – acesta a fost scopul de la început și noi am fost meniți să conducem acel cor de laudă, dar ne-am abătut de la cale, Dumnezeu a trebuit să ne aducă înapoi. Aceasta s-a întâmplat prin Cristos răstignit. Și acum e tocmai acel Cristos, Mielul care a fost înjunghiat, Cel care aduce întregul univers împreună în cultul corect, Mielul care după dezastrul păcatului a făcut posibilă această laudă. Acum, permiteți-mi să spun o ultimă idee în încheiere. Mulți au susținut – și aceasta ar fi o serie de predici pentru o altă zi – că toată Cartea Apocalipsului este despre Liturghie. Așa cum am spus, puteți susține foarte plauzibil aceasta, dar există o legătură foarte clară aici.

Ce este Liturghia? „O, este adunarea prin care comunitatea se celebrează.” Nu, nu aceasta este Liturghia, așa spuneau unii oameni când eram tânăr. „Liturghia! O, ne adunăm să ne încurajăm unii pe alții ca să mergem și să construim Împărăția lui Dumnezeu.” Nu chiar, nu prea. Ce este Liturghia? Liturghia este reflectarea aici, jos, a acestei mari liturgii cerești. Deci Ioan vede pe tărâmul ceresc toate făpturile vii, totul adunându-se împreună și lăudând pe Dumnezeu. Liturghia de aici, de jos, este anticiparea noastră pentru aceasta. Noi aliniind ființele noastre slabe cu marea laudă a curții cerești. Știți acea expresie înainte de a spune „Sfânt, Sfânt, Sfânt” în Liturghie. Spunem ceva de genul: fie ca glasurile noastre să fie una cu ale lor. Ei bine, cei despre care este vorba sunt îngerii și sfinții din ceruri, din Templul Ceresc, care îl laudă în continuu pe Dumnezeu. Ceea ce spunem noi este: „Fie ca glasurile noastre firave de aici, de jos, să se contopească și armonizeze cu ale celor din ceruri, astfel încât cultul de acolo să devină modelul cultului de aici și astfel pacea se va revărsa aici așa cum există deja acolo”. Înțelegeți? Glorie lui Dumnezeu întru cele de sus și pace celor care îl iubesc, pace oamenilor de bunăvoință.

Există un cântec liturgic care nu îmi place, se numește „Adună-ne”. Nu îmi place muzical, pentru că sună ca și cântecul cu Edmund Fitzgerald. Dar adevărata mea plângere este legată de versuri. Una are de-a face cu teologia euharistică că există un vers care spune „pâinea care ești Tu”. Aceasta nu e teologie catolică, teologia catolică spune că pâinea nu mai e pâine, a fost transsubstanțiată, dar aceea e o predică pentru o altă zi. Iată versul care nu îmi place deloc. Vorbește despre comunitatea adunată, adună-ne, suntem toți aici pentru Liturghie. Așadar: „Nu în întunericul clădirilor, nu în rai, la ani lumină distanță, ci aici, în acest loc, lumina strălucește”. O, haide! Este total greșit! În primul rând, raiul nu e la ani lumină distanță, ca și cum ar fi o distanță spațială, ca și cum ar fi dincolo de galaxie. Acesta e un mod greșit de a gândi la el. Dar, mai important, Liturghia este despre rai! Este despre rai! Este legătura noastră de aici, de jos, cu tărâmul ceresc. Nu ne izolăm de rai: noi suntem aici, construindu-ne comunitatea. Comunitatea noastră nu va fi construită corespunzător decât dacă e conectată la comunitatea care îl laudă pe Dumnezeu în cer. Legătura dintre cele două e dezvăluită în această lectură, apocalypsis, revelatio. Ceea ce se dezvăluie aici e cultul adus lui Cristos înviat care produce pace în cer și pace pe pământ. Mai mult din Apocalips săptămâna viitoare. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Vă mulțumesc pentru vizionare! Dacă v-a plăcut acest video, vă încurajez să îl distribuiți și să vă abonați la canalul meu YouTube.