Cum învățăm iubirea

Iubirea față de Dumnezeu nu se învață din normele și preceptele unei doctrine. De fapt, nimeni nu ne-a învățat să ne bucurăm de lumină, să iubim viața, să îi iubim pe părinții și educatorii noștri. Tot așa, ba, mai mult încă, iubirea față de Dumnezeu nu se deprinde dintr-o disciplină care vine din afară; chiar de când începe să existe această ființă vie (mă refer la om), în noi a fost depozitată o putere spirituală, asemenea unei semințe, care conține în ea însăși facultatea și necesitatea de a iubi. La școala poruncilor divine, această putere este descoperită, cultivată cu grijă, hrănită cu înțelepciune și, cu ajutorul lui Dumnezeu, condusă la perfecțiune.

Trebuie să spunem că am primit de la Dumnezeu, mai înainte de toate poruncile pe care ni le-a dat, puterea și capacitatea de a le împlini; de aceea, nu trebuie să ne revoltăm ca și cum s-ar cere de la noi ceva extraordinar, nici nu trebuie să ne mândrim ca și cum am face mai mult decât ne-a fost dăruit. Dacă folosim în mod drept și corespunzător aceste puteri, ducem o viață bogată în virtuți; însă, dacă nu le folosim cum se cuvine, cădem în viciu. Viciul poate fi definit astfel: folosirea rea și contrară poruncilor divine a facultăților pe care Dumnezeu ni le-a dat pentru a face binele. Dimpotrivă, virtutea pe care Dumnezeu o cere de la noi constă în folosirea acestor facultăți cu o conștiință dreaptă, conform poruncii Domnului.

Sf. Vasile cel Mare