Cum să înțelegem Treimea

Episcopul Robert Barron

Prieteni, Duminica Preasfintei Treimi servește ca o ocazie minunată de a aprofunda relația dătătoare de viață dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. De fiecare dată când facem semnul crucii, invocăm puterea Treimii, conectându-ne astfel la iubirea care este Dumnezeu.

Clipul este subtitrat în română (traducerea: Radu și Oana C.). Dacă nu apare în clip, activați-o.

Durată: 15 min 10 secunde
Limba (audio): engleză
Subtitrare (text): română

Vezi pe YouTube Originalul

Etichete:

Pacea să fie cu voi! Prieteni, am ajuns la Duminica Treimii. A fost numită „coșmarul predicatorului”. Nu am fost de acord niciodată! Cred că Duminica Treimii e minunată și o ocazie minunată de a predica. Ascultați: Treimea este ușoară. Este un singur Dumnezeu. Sunt două purcederi: Fiul de la Tatăl, Duhul de la Tatăl și Fiul. Sunt trei Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul. Și există patru relații imanente: generare activă – Tatăl spre Fiul, generare pasivă – Fiul spre Tatăl, spirație activă – Tatăl și Fiul spre Duhul și spirație pasivă – Duhul spre Tatăl și Fiul. Ați înțeles? Aceasta este Treimea.

Acum probabil deduceți: acesta este limbajul ultra-tehnic folosit de Biserică pentru a descrie acest mister și aveți dreptate. Dar permiteți-mi să îl explic puțin. Deci: un singur Dumnezeu. Creștinismul este o religie monoteistă. A moștenit de la Israelul antic această minunată credință într-un singur Dumnezeu. „Ascultă, Israel: Domnul, Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu.” Orice mișcare în direcția mai multor zei, a politeismului, este exclusă fără recurs. Toți primii discipoli ai lui Isus erau evrei monoteiști. Au rămas fermi în monoteismul lor. Există un singur Dumnezeu. Primele cuvinte din Crez? Credo in unum Deum. Cred într-unul Dumnezeu. Acest lucru este deci clar. De ce vorbim atunci despre două purcederi care au loc în acest Dumnezeu unul, absolut și perfect?

Iată de ce: Toma de Aquino spune că cele două mari acte spirituale ale lui Dumnezeu sunt intelectul și voința – a ști și a vrea. Iar purcederile corespund acelor două acte. La ce mă refer? Dumnezeu cunoaște totul, dar inclusiv și mai ales pe Sine. Dumnezeu își poate forma o imago, o imagine despre Sine însuși. Dacă pare ciudat, nu ar trebui, căci noi facem același lucru tot timpul. Îmi pot forma o imagine despre mine însumi și se reflectă în limbajul nostru de zi cu zi. Spunem: „La ce mă gândeam?” sau „Ce ai făcut ieri?” Există unul care interoghează, care sunt eu, dar există și un interogat, care sunt de asemenea eu. Nu m-am divizat în doi oameni, dar totuși spun: „Ce am făcut? La ce mi-a stat mintea ieri?” Sf. Augustin numește aceasta în Dumnezeu mens – minte și notitia sui – cunoașterea de Sine. Pe cel care cunoaște îl numim Tatăl. Pe cel care este cunoscut îl numim Fiul – Cuvântul Tatălui, interesant, care a fost de la început cu Dumnezeu și care era Dumnezeu, așa cum auzim în prologul Evangheliei lui Ioan. Prima purcedere este Fiul, Logosul, de la Tatăl. Mens, mintea lui Dumnezeu, și notitia sui a lui Dumnezeu.

De ce vorbim despre o a doua purcedere? Ei bine, Tatăl generează imaginea Sa perfectă numită Fiul. Întrucât Cei doi împărtășesc aceeași ființare fundamentală, aceeași dumnezeire, se uită Unul la Celălalt, se privesc Unul pe Celălalt, și se îndrăgostesc. Fulton Sheen vorbea frumos despre „suspinul iubirii” care îi leagă pe Tatăl și pe Fiul. Această Sfântă Suflare o numim Spiritus Sanctus, Sfânta Suflare. Tatăl, mens – mintea lui Dumnezeu, Fiul, notitia sui – cunoașterea Sa de Sine, și apoi Duhul Sfânt – Augustin îl numește amor sui, iubirea de Sine împărtășită de Tatăl și Fiul. Acestea sunt cele două purcederi din interiorul lui Dumnezeu, corespunzând minții divine și voinței divine. Da? Ați rezistat până aici?

Prin urmare, vorbim despre trei Persoane în Dumnezeu: Tatăl, Fiul, Duhul. Cum nu trebuie să înțelegem aceasta? Nu trebuie să îi înțelegem ca trei ființe separate. Și știu că acesta este pericolul limbajului. Eu sunt o persoană, tu ești o persoană, acolo e o a treia persoană – suntem trei persoane. Acestea sunt trei lucruri separate, trei ființe separate. Nu despre așa ceva vorbim. Sf. Augustin a spus: „De ce le numim Persoane, Tatăl, Fiul și Duhul?” Răspunsul lui? „Pentru ca să avem ceva de spus când oamenii ne întreabă ce sunt.” Vedeți? Ideea lui a fost că orice formulare la care ajungem va fi înșelătoare. Va da impresia că vorbim despre trei lucruri separate. Îmi place Sf. Anselm: asemenea lui Augustin, a fost întrebat același lucru. El le-a numit trei nescio quid, care înseamnă în latină: „trei… habar nu am ce; trei… nu știu ce”.

Acum, Sf. Toma de Aquino, care, desigur, este un cugetător înalt, ne-a oferit o minunată să îi spunem poezie rațională când a spus acest lucru despre cele trei Persoane: le-a numit relații subzistente. Este foarte interesant și iată de ce spun poezie: pentru că în filozofia pe care a moștenit-o, ceva este subzistent dacă e un lucru, e o substanță. Iată deci substanța pupitrului; iată-mă pe mine, sunt o altă substanță; și avem o relație. Eu stau în spatele lui; el este în fața mea. Relația provine din cele două substanțe. Toma spune că în Dumnezeu aceste trei Personae, aceste trei Persoane – Tatăl, Fiul și Duhul – sunt relații subzistente. Ele există tocmai ca relații. Nu sunt relații între două lucruri. Sunt ele însele relații pure. Tatăl este Tată numai în relație cu Fiul. Fiul este Fiu numai în relație cu Tatăl. Duhul este Duh numai în relație cu Tatăl și Fiul. Trei relații subzistente – Persoanele.

Și apoi, în fine, am menționat cele patru relații imanente. Tatăl spre Fiul – numim aceasta generare activă. Tatăl își generează Cuvântul interior. Dar Fiul are o relație cu Tatăl, numită generare pasivă: El este generat de Tatăl. Tatăl și Fiul acționând împreună îl suflă pe Duhul Sfânt. Numim aceasta spirație activă. Este un cuvânt inventat în Evul Mediu: spiratio, a expira. Tatăl și Fiul împreună îl suflă pe Duhul. Și apoi, în sfârșit, Duhul se raportează la Tatăl și Fiul prin intermediul a ceea ce se numește spirație pasivă: El se lasă pe Sine suflat. Foarte interesant. Vorbim despre sursa întregii realități, temelia ființei, Dumnezeul Creator.

Cum este El? Este unul? Da, absolut. Credo in unum Deum. Nu vorbim despre trei dumnezei. Dar totuși – atenție! – în cadrul acestei mari unități primordiale a lui Dumnezeu, există ceva de genul unei dinamici a diversității, o dinamică a communio. Rezultă ceva de genul unui set de relații de familie. Amintiți-vă: săptămâna trecută am vorbit despre Duhul Sfânt, unul și multiplu. Găsim ceva ca o unire a lui unu și multiplu în Dumnezeu? Da. Da. Și e așa surprinzător, dacă Dumnezeu e temelia întregii realități și putem vedea în realitatea noastră creată atât unitate cât și diversitate? Suntem surprinși că cele două pot fi găsite într-un fel și în interiorul lui Dumnezeu? Aceasta este Treimea: Dumnezeu care este unul și trei. Acesta este limbajul filozofic înalt. De unde a venit el?

A venit din această figură foarte ciudată: Ieșua din Nazaret. Isus vorbește despre Sine ca fiind trimis, nu? A fost trimis de Cel pe care îl numește Tată. Ei bine, în acel sens, El este ca Ieremia, Isaia, Ezechiel, Daniel, Abraham, Isaac, Iacob. Oricare dintre marii profeți sau patriarhi ar fi putut spune: „Am fost trimis de Dumnezeu Tatăl!” Bine. Până aici nimic neobișnuit. Dar apoi, oameni buni, așa cum am insistat în mod repetat, Isus nu este pur și simplu încă unul într-un lung șir de profeți; mai degrabă, El vorbește și acționează în mod constant în însăși persoana lui Dumnezeu. „Fiule, păcatele tale îți sunt iertate.” „Cineva mai mare decât Templul este aici.” „Dacă nu mă iubești mai mult decât pe părinții tăi, decât viața ta…” El potolește furtuna pe mare. Isus vorbește și acționează în însăși Persoana lui Dumnezeu. Prin urmare, El este Dumnezeu, dar este de asemenea trimis de un Altul pe care îl numește Tată. El este Fiul unic al Tatălui și totuși vorbește și acționează în însăși persoana lui Dumnezeu. Hmmm.

Acum mai faceți un pas. Tatăl îl trimite pe Fiul în umanitatea noastră, în condiția noastră umană. Îl trimite să predice și să învețe și să vindece. Dar apoi îl trimite până la capăt. Îl trimite până la limita dezolării. Îl trimite în suferință, în degradare, în moarte. Da, chiar și într-un fel de sentiment al absenței lui Dumnezeu. „Dumnezeule, Dumnezeu Meu, de ce m-ai părăsit?”, îi spune Fiul Tatălui. Vedeți ce se întâmplă aici? Este această sforțare a Tatălui și a Fiului. Ce îi împiedică să se separe? Iubirea pe care o împărtășesc, numită Duhul Sfânt. Și uitați-vă din nou: la limită… Fiul este la limita dezolării a intrat în suferință, în moarte; apoi a fost îngropat – la limita dezolării. Acum, în Duhul Sfânt, Fiul se întoarce la Tatăl adunând la Sine, în principiu, pe toți aceia care rătăciseră departe de Tatăl. În timp ce fug, ca un păcătos, departe de Tatăl, unde fug? În brațele Fiului. Prin urmare, Fiul și Tatăl ne adună pe noi păcătoșii împreună în Duhul Sfânt. Aha! De aici a venit. A fost acea experiență primordială care a plantat în comunitatea creștină primară această idee de Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt. Ceea ce va fi formulat ulterior e cu ce am început: Augustin, Anselm, Aquino și ceilalți. Aceasta este o reflecție filozofică înaltă ulterioară. Dar provine din marele mister pascal al Fiului care ne adună pe toți, în Duhul, înapoi la Tatăl. De aici vine.

Și pot acum să ofer rezumarea biblică? O găsim în prima Scrisoare a lui Ioan: „Dumnezeu este iubire”. Nu doar are iubire: iubirea nu e unul dintre atributele Sale. Iubirea e ceea ce este El. De unde au știut aceasta? Pentru că au văzut această trimitere a Fiului până la limită și apoi au văzut adunarea înapoi în Duhul Sfânt. Și din această experiență primordială provine în cele din urmă reflecția asupra celor trei Persoane ale Treimii. Chesterton a spus aceasta: limbajul trinitar este doar modul teologic precis de a afirma că Dumnezeu este iubire. Dacă Dumnezeu este iubire, înseamnă că în unitatea lui Dumnezeu trebuie să existe unul ce iubește – noi îl numim Tatăl, trebuie să existe unul iubit – noi îl numim Fiul, și trebuie să existe iubirea pe care o împărtășesc – noi o numim Duhul Sfânt. Treimea e doar un mod foarte elaborat și precis teologic de a spune că Dumnezeu este iubire.

Încă o idee la final. Unul, doi și trei. Unu: este bun? Da, este numărul unității. Suntem împreună. Suntem una. Poartă unu o umbră? Da. Am spus săptămâna trecută. Se numește opresiune, imperialism. Suntem toți una. Totul se rezumă la un singur mod de a gândi, de a face și de a fi. Deci unu poartă umbra opresiunii. Bine. Prin urmare unu dă naștere la doi. Este doi un lucru bun? Da. Înseamnă diversitate. Înseamnă alteritate, posibilitatea conversației. Bun. Doi este un lucru bun. Dar poartă doi o umbră? Mda. Conflictul. Unul împotriva celuilalt. Nu e oare adevărat, confrați păcătoși? În momentul în care avem diversificare, există întotdeauna posibilitatea de conflict. Deci, unu poartă umbra opresiunii. Doi poartă umbra conflictului. Care este situația cu trei? Acesta este numărul iubirii, pentru că trei nu este pur și simplu unu, nici doi, ci reunirea celor doi în unul. Este reconcilierea multiplului în unu. Prin urmare este limbajul iubirii. De aceea nu e surprinzătoare, în întreaga lume, traversând culturile, proeminența numărului trei. Noi creștinii știm de ce, pentru că în cele din urmă reflectă acel trei care este Dumnezeu, Dumnezeu care este iubire. Bine.

Știu că v-am oferit astăzi multe la care să reflectați. Dar pot face această ultimă sugestie? Gândiți-vă la toate acestea ori de câte ori faceți acest gest simplu: „În numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”. Aceasta trezește în noi acel gest: conștientizarea Celui care iubește, a Celui iubit și a Iubirii împărtășite. Nu doar unu sau doi, ci trei, care este numărul iubirii. Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Vă mulțumesc mult pentru vizionare! Dacă v-a plăcut acest video, vă încurajez să îl distribuiți și să vă abonați la canalul meu YouTube.