Cum să intru mai profund în rugăciune?

pr. Mike Schmitz (trad. Petru A. Matei)

Întrebare: Vreau să intru mai în profunzime în viața mea de rugăciune, dar nu sunt sigur cum să încep. Care ar fi primul pas de făcut?

Răspuns: Primul tău pas este cel din fața ta. Știu că sună de parcă aș fi tânăra lăcustă, personajul din Kung Fu Panda, dar acesta este adevărul. Cu toții ne aflăm la diferite linii de start. Aceasta înseamnă că primul nostru pas va fi doar al nostru; va fi foarte personal și unic pentru noi înșine.

Felul în care îl vezi pe Dumnezeu

Totuși, există câteva sfaturi generale care se pot aplica și în cazul tău. Primul ar privi felul în care îl vezi pe Dumnezeu. Este deosebit de important să nu greșești aici. Nu doar pentru că Dumnezeu merită să fie cunoscut așa cum s-a revelat pe Sine, ci și pentru că felul în care îl vezi va dirija fiecare pas ulterior. Dacă avem impresia că Dumnezeu trebuie mituit pentru a ne iubi ori manipulat spre a ne ajuta ori calmat când „ego-ul Său fragil” este rănit, atunci aceasta va modela rugăciunea noastră. Aceasta este imaginea falsă a zeilor prezentată de mitologiile greacă și romană: zeii erau capricioși, nimeni nu se putea bizui pe ei, „dragostea” lor era arbitrară. Acest lucru a fost foarte bine prezentat în filmul Înfruntarea titanilor, în care mesajul principal este: „Zeii au nevoie de noi. Devenim mai puternici pe măsură ce le acordăm tot mai puțină atenție.”

Contrapoziția creștină la aceasta poate fi exprimată în învățătura Catehismului Bisericii Catolice: „Rugăciunea, fie că o știm, fie că nu, este întâlnirea dintre setea lui Dumnezeu și a noastră. Lui Dumnezeu îi e sete să ne fie nouă sete de El” (CBC, nr. 2560). „Setea” lui Dumnezeu pentru noi nu este arbitrară sau de nevoie. În perfecta Sa autonomie, El a luat decizia irevocabilă de a ne alege pe noi. Această decizie (această iubire) este constantă, reală și liberă.

Felul în care te vede Dumnezeu

Al doilea sfat folositor privește felul în care ne vede Dumnezeu. Întreabă-te: „Ce crede Dumnezeu despre mine?” Dacă noi credem că suntem pur și simplu o pacoste pentru Dumnezeu, atunci aceasta va modela rugăciunea noastră (și chiar ne-ar putea face să renunțăm de tot la rugăciune!). Dumnezeu crede despre tine că ești unic/ă în toată creația, că ești valoros/valoroasă pentru El, că meriți să fii iubit/ă. Acest ultim element este foarte important. Stau de vorbă cu mulți oameni care se luptă cu această rană. Ei nu consideră că merită să fie iubiți… mai ales în slăbiciunile și în păcatele lor. Această rană are disperată nevoie să fie vindecată, iar această minciună are disperată nevoie să fie exorcizată.

Cele trei obstacole în calea rugăciunii

Reținând aceste două idei, trebuie să facem următorul pas: în ciuda faptului că Dumnezeu are răbdare nemăsurată cu noi și ne-a ales irevocabil, este sarcina noastră să eliminăm orice obstacol cunoscut dintre noi și Dumnezeu. Iată trei posibile obstacole: mândria, lipsa iertării și neatenția.

  1. Pentru a dezrădăcina mândria, trebuie să devenim smeriți. Aceasta nu înseamnă să gândești: „Sunt atât de mic, atât de rău, atât de neimportant”, ci înseamnă pur și simplu să spui adevărul. Iar primul adevăr este că există un Dumnezeu și acela nu ești tu. Aceasta înseamnă să recunoști că există Cineva infinit „mai mare” și infinit mai bun ca tine. Și că acest Cineva consideră că meriți să fii iubit. Smerenia spune întotdeauna adevărul întreg – adevărurile plăcute și cele dureroase. Ca să îți dai seama dacă ești smerit, întreabă-te: „Sunt dispus să mă las învățat de alții sau mă irită învățătura și dojana?”
  1. Refuzul de a ierta ne împietrește inimile înaintea lui Dumnezeu, a celor din jur, și chiar face dificil să ne cunoaștem pe noi înșine. Dacă sunt conștient că țin amărăciune în inima mea, trebuie să fac efortul de a exprima faptul că aleg să iert. Acest lucru poate fi foarte greu (și, cel mai probabil, va trebui să fie repetat de mai multe ori în anumite cazuri!). Nu uita – a ierta nu înseamnă nici să justifici acțiunile cuiva, nici să ignori durerea reală. Iertarea este alegerea de „a-i dori celuilalt binele”. În timp ce sentimentele noastre poate încă mocnesc, hotărârea noastră de a ne ruga pentru mântuirea veșnică a sufletului cuiva (am putea spune că „ne rugăm pentru convertirea lor… ne rugăm ca voia lui Dumnezeu să se realizeze în viețile lor”) nu doar împlinește porunca Domnului nostru, ci ne și eliberează.
  1. Distragerile pot fi orice ne abate atenția de la lucrul sau persoana asupra căreia trebuie să ne concentrăm într-un anumit moment. Câteodată ne folosim de diversiuni pentru a ne distra și de a ne relaxa; este bine. Dacă avem nevoie de destindere, atunci jocurile ori distracțiile nu sunt rele, ba dimpotrivă. Însă dacă apelez la distrageri ca să nu trebuiască să mă gândesc la prezent, atunci cel mai probabil îl țin pe Dumnezeu departe de acel moment și departe de viața mea. Acest pas reprezintă nimic mai mult decât „a trăi cu dinadinsul”, lucru despre care a scris Thoreau.

Nu uitați că toate acestea constituie doar câțiva foarte simpli pași de început. Nici unul dintre ei nu poate fi realizat fără har, adică fără ajutorul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu dorește să te ajute în parcurgerea fiecărui pas. Și are răbdare infinită cu noi în timp ce învățăm să umblăm.

Etichete: *