Cum să vindeci o relație rănită

Pacea să fie cu voi! Prieteni, prima lectură pentru această duminică e din minunata Carte a lui Sirah. Poate unii catolici mai în vârstă și-o amintesc drept Cartea Ecleziasticului. – așa figura în unele traduceri mai vechi ale Bibliei. A fost scrisă – speculează erudiții – în jurul anului 175 î.C., nu cu mult timp înainte de vremea lui Isus și probabil a fost scrisă în Alexandria, unde exista o comunitate evreiască foarte mare și importantă. Cartea lui Sirah nu este o narațiune. Nu te pui să o citești din scoarță în scoarță, ca pe o narațiune. Este o colecție de aforisme, un fel de afirmații scurte, de obicei de natură morală. Este deci o carte foarte bună de răsfoit. Ați putea să frunzăriți Cartea lui Sirah și să extrageți mici bucăți de înțelepciune din ea. Pasajul pentru astăzi e din cap. 28 din Sirah. Apropo, Sirah e o carte destul lungă, deci puteți petrece mult timp cu ea. Dar ne uităm acum la cap. 28. Tratează teme precum furia, răzbunarea și iertarea. E interesant ce importante au fost aceste teme în predicarea lui Isus. Treceți prin învățătura Domnului, mai ales în Predica de pe Munte. observați ce des se referă la aceste probleme ale furiei, iertării.

Ei bine, le vedem acum în Sirah. Iată versetul din lectura de astăzi care mie îmi rămâne în minte. „Ranchiuna și mânia sunt lucruri abominabile, totuși păcătosul le îmbrățișează cu tărie.” Iată cum ne pune oglinda în față, confrați păcătoși. „Ranchiuna și mânia sunt lucruri abominabile, totuși păcătosul le îmbrățișează cu tărie.” Chiar dacă știm… a ține aceste ranchiune și a ne agăța de resentimente vechi, chiar dacă știu ce distructiv e aceasta, totuși mă agăț strâns. Ce sterp, ce autodistructiv e acest lucru și totuși ne agățăm de ele. Am dreptate? Cineva ți-a făcut rău sau te-a insultat, poate acum zeci de ani – încă nu ai trecut peste aceasta. Am constatat în anii mei de slujire pastorală ce des apar astfel de fenomene mai ales în cadrul familiilor, nu? Oamenii de care suntem cei mai apropiați, pe care îi iubim cel mai mult, sunt adesea cei împotriva cărora ținem cel mai mult ranchiună. Voi uita vreodată?

Au trecut peste 30 de ani. Eram preot nou hirotonit și celebram o înmormântare. Am mers la familie la semnul păcii pentru a-i saluta. Am salutat câțiva oameni, dar apoi am auzit și văzut acest incident. O soră s-a întors la un frate pentru a-i da semnul păcii iar fratele i-a spus: „Nu vreau să mai vorbesc vreodată cu tine”. Se întâmpla, cred, la înmormântarea mamei lor. Ranchiunele – cum ne agățăm de ele, nu? Ei bine, dacă acest lucru apare la nivel interpersonal, cu cât mai mult la nivel geopolitic, la nivel național? A ne agăța de resentimente, a refuza să iertăm. Orientul Mijlociu vă spune ceva? Sau gândiți-vă la… era poate anul 2003 sau 2002. Era cu puțin timp înainte să moară Papa Ioan Paul al II-lea. Era într-o vizită în Grecia. (mai 2001 – n.tr.) Iată-l, atunci, pe foarte bătrânul și infirmul Papă Ioan Paul al II-lea, acest biet bătrân care își croia drum, dar era o reacție extrem de negativă din partea multor greci că vine acest Papă roman. Au fost întrebați: „Ce e în spatele acestor resentimente împotriva acestui biet om, mic, infirm, ce aduce un mesaj de pace? Care este problema?” Nu glumesc! Ce au spus a fost: „Ei bine, cruciadele din 1206, când armatele latine au venit și au invadat Constantinopolul”. Da, știu, a fost ceva oribil. Mergeau spre Țara Sfântă, s-au oprit în acest măreț oraș creștin și l-au jefuit. Da, a fost un lucru oribil, dar a fost acum 800 de ani, oameni buni! A fost acum 800 de ani! Dar le îmbrățișăm cu tărie, nu? Îmbrățișăm strâns aceste resentimente.

Să fim sinceri, vorbiți cu majoritatea irlandezilor despre englezi – veți găsi astfel de resentimente vechi. Când eram student la Paris, am cunoscut puțin scena belgiană și, bineînțeles, războiul dintre valoni și flamanzi – vorbitorii de limbă franceză și cei de limbă olandeză. Se luptă ca nebunii – în limitele acestei mici țări. Am dat de aceasta nu cu mult timp în urmă: filmul „Cei doi Papi” de pe Netflix, care apropo, nu îmi place foarte mult, dar cei doi actori sunt minunați. Anthony Hopkins și Jonathan Pryce joacă rolul celor doi Papi, Benedict și Francisc. A fost un interviu cu ei și intervievatorul a spus: „O, voi doi trebuie că vă înțelegeți foarte bine; amândoi sunteți galezi.” Și parcă Pryce a spus: „Da, ne înțelegem bine, dar nu uitați că eu sunt din nordul Țării Galilor iar Tony e din partea de sud a Țării Galilor.” Sunt sigur că există vreun conflict străvechi între galezii din nord și galezii de sud.

Ați prins ideea: cât de mult tindem să îmbrățișăm strâns resentimentele, atât personale cât și internaționale. E ceva ce facem, noi, păcătoșii. Bine. Ce este deci furia? Ce este această agățare de resentimente? Iată-l pe Toma de Aquino definind-o cu laconism tipic. Toma spune: furia e o pasiune pentru răzbunare care merge dincolo de controlul rațiunii. E bine spus. Ascultați încă o dată. E păcatul capital al mâniei: e o pasiune pentru răzbunare care merge dincolo de controlul rațiunii. Toma știa că există un fel de mânie justificată, care este pasiunea pentru a îndrepta lucrurile. Gândiți-vă la Martin Luther King din țara noastră care a fost mânios, să spunem așa, pe nedreptatea socială și a vrut să o corecteze – aceasta e o mânie legitimă! Domnul Isus a răsturnat mesele schimbătorilor de bani etc. Există deci așa ceva. El nu vorbește despre aceasta. Nu acesta e păcatul capital al mâniei, ci pasiunea pentru răzbunare. Deci m-ai rănit într-un oarecare fel, așa că mă voi răzbuna pe tine, într-un mod care trece dincolo controlul rațiunii. Nu e deci doar o dorință de a îndrepta lucrurile, nu o dorință de a restabili dreptatea, ci dorința de a te răni și a te pedepsi, care trece dincolo de controlul rațiunii.

Mi-a plăcut întotdeauna acest lucru din „Purgatorio” al lui Dante. Cele 7 păcate capitale sunt tratate pe Muntele Purgatoriului cu 7 etaje. Care e tratamentul pentru mânie? Ei bine, sunt puși să inspire fum. Uneori Dante îi face pe păcătoși să experimenteze efectele păcatului lor. Și mi se pare potrivit. Atunci când ești cuprins de furie – este ca un fum. Este în ochii tăi, așa că nu poți vedea clar, te sufoci, deci nu poți respira, nu poți vorbi clar, bolborosești într-un fel…. Din nou, ar trebui să ne fie familiar, confrați păcătoși; când suntem cuprinși de furie și resentimente e ca și cum am fi într-un nor de fum. Care e antidotul? Cum să încetăm să ne îmbrățișăm strâns resentimentele? Ei bine, antidotul clasic se numește iertare. Din nou, cât de importantă a fost în predicarea lui Isus. „De câte ori trebuie să îl iert pe fratele meu? De șapte ori?” „Nu! Îți spun: de șaptezeci de ori câte șapte.” Adică iar și iar și iar și iar și iar… fără limită. Iartă!

Dar ce e iertarea mai exact? Permiteți-mi să pun așa problema. Dacă doi oameni s-au înstrăinat… ei trebuie să fie în comuniune, dar acum sunt înstrăinați. S-a făcut o anumită nedreptate, s-a făcut ceva rău și cei doi oameni sunt acum înstrăinați. Ei bine, pentru a fi drepți, fiecare își va face partea sa. Tu faci pasul tău, tu faci pasul tău, și vă reuniți, nu? Ești împăcat printr-o deplasare egală înspre centru. Și când se întâmplă aceasta… minunat, e minunat! Aceasta este refacerea dreptății. Eu îmi fac partea mea, tu îți faci partea ta. Ce este iertarea? Eu îmi fac partea, dar tu nu te clintești. Ce fac așadar? Îți voi purta povara. Priviți: voi merge acea milă în plus. Voi face ceea ce ar fi trebuit tu să faci. Nu scoțându-ți ochii – aceasta doar înrăutățește situația! Ci eu mi-am făcut partea mea și acum continui. Chiar dacă tu tot fugi, eu continui. „De câte ori? De șapte ori?” ‘Nu, de șaptezeci de ori câte șapte.” Iertarea înseamnă purtarea poverii celuilalt. Ceea ce el ar trebui să ducă în spiritul dreptății, duci tu pentru el.

Greu? Sigur că da! Pentru că spui: „Uite, îmi e destul de greu să fac partea mea! Hei, am făcut un efort și tu nu te-ai clintit. O! Asta mă scoate din sărite! Nu mai fac nici un pas spre tine.” Aceasta e îmbrățișarea resentimentelor noastre. Nu, nu! Mergi acea milă în plus. Caută-l. Fă ce ar fi trebuit el să facă – aceasta este iertarea. Atât Sirah cât și Domnul Isus leagă faptul de a-i ierta pe ceilalți foarte strâns de iertarea lui Dumnezeu pentru noi. Iată-l pe Sirah. „Iartă nedreptatea aproapelui tău și atunci când te vei ruga, propriile tale păcate vor fi iertate.” Iată! Ce a spus Isus? O spunem de fiecare dată când recităm Rugăciunea Domnului. „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. De ce iertăm de șaptezeci de ori câte șapte? Pentru că noi am fost iertați în acest mod. Cât de des ne iartă Dumnezeu? În mod constant, fără limită. Cât de des ne întoarcem după dreptate la Dumnezeu? De obicei, nu o facem. De obicei fugim. El vine alergând după noi. Gândiți-vă la fiul risipitor, cum tatăl coboară în fugă dealul spre el. Gândiți-vă la păstorul care își caută oaia pierdută. Acesta e modul în care Dumnezeu ne iartă. Prin urmare, trebuie să ne iertăm unii pe alții în aceeași măsură. Dificil? Îhî… Dar Isus spune: „Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc e desăvârșit”. El nu ne cheamă la mediocritate spirituală. Ne cheamă la eroism spiritual. „Nu mai sunt eu cel ce trăiesc”, spune Paul, „ci Cristos trăiește în mine”. Dacă Cristos trăiește în tine, același Cristos care te iartă de șaptezeci de ori câte șapte, atunci trebuie să îți ierți fratele sau sora tocmai așa.

Vedeți cât de autodistructivă e această mișcare – mă refer la agățarea de resentimentele noastre. Gândiți-vă, chiar acum, cei care mă ascultați: aduceți-vă aminte… Știu că o puteți face, căci eu o pot face acum… Aduceți-vă aminte un resentiment de care vă agățați de prea mult timp. E cineva care te-a rănit, și vreau să spun că chiar te-a rănit! Nu mă refer la un blocaj mic pe care îl ai. Vreau să spun că chiar te-a rănit, în mod obiectiv… și cât de mult te-a deranjat! Și ai îmbrățișat acel resentiment poate timp de zeci de ani. Gândiți-vă la aceasta acum. Și gândiți-vă cât de autodistructiv a fost, cum v-a secătuit puterea morală, cum v-a ros propria inimă. Încetați să mai îmbrățișați resentimentul. Purtați povara celuilalt. Aceasta este iertarea.

Ce spuneți, la final, de câteva sfaturi practice? V-aș îndemna pe toți care mă ascultați acum… – și voi căuta să urmez sfatul, căci îmi predic mie aici: faceți un pas concret săptămâna aceasta. Nu amânați – săptămâna aceasta! Un pas concret spre vindecarea unei relații rănite. Amintiți-vă această imagine: chiar dacă v-ați făcut partea și persoana respectivă nu se clintește, mergeți acea milă în plus. Ar putea însemna un bilețel, o scrisoare frumoasă, un e-mail, un apel telefonic, o conversație – ceva prin care voi faceți pasul, invitând la reluarea acelei relații. Faceți ceva concret și practic săptămâna aceasta pentru a repara o relație rănită și poate cu cât e mai vechi resentimentul, cu atât mai bine. Gândiți-vă la cineva de care v-ați înstrăinat de prea mult timp. Faceți ceva.

Iată un al doilea sfat. Când sunteți răniți, iertați repede. Pericolul, desigur, e să lăsăm ca aceste lucruri să supureze. „M-ai rănit și nu am spus niciodată nimic despre aceasta. M-am agățat de aceasta și m-am plâns altora. Și a trecut o săptămână, o lună, un an, un deceniu… – încă mă agăț de această rană purulentă. Nu faceți aceasta! Nu așteptați! Nu așteptați! Mai degrabă, când cineva vă rănește, iertați repede. Trimiteți rapid acel bilețel; trimiteți rapid un e-mail; inițiați rapid dialogul și nu lăsați rana acelui resentiment să supureze. Iată încă ceva, oameni buni. Încetați să mai vorbiți oamenii pe la spate! Pur și simplu duce la probleme. E o otravă spirituală. Nu aduce nimic bun. Împlinește o anumită nevoie psihologică în noi. Înțeleg aceasta – de aceea o facem. Dar spiritual vorbind, este mortal. Nu mai faceți aceasta – doar hrănește resentimente, hrănește aceste lucruri neproductive.

Iată un lucru și se leagă de predica de săptămâna trecută despre corecția fraternă. L-am învățat de la John Shea, care mi-a fost profesor la Seminarul Mundelein în urmă cu mulți ani. El a spus astfel: „Criticați o altă persoană numai în măsura în care sunteți dispus să ajutați persoana să se ocupe de problema pe care o ridicați.” Bine. Deci sunteți critic față de cineva, poate în mod legitim. În regulă! În ce măsură sunteți dispuși să ajutați persoana să se ocupe de problemă? „A, nu! Nu sunt deloc dispus.” Atunci țineți-vă gura închisă! Atunci nu spuneți nimic. Dacă nu sunteți deloc dispuși să ajutați, nu spuneți nimic. „Hei… Cam sunt într-o anumită măsură interesat să ajut.” Bine. Atunci poate să oferiți o critică blândă. „Nu, merg până la capăt. Sunt dispus să mă implic cu totul să te ajut să rezolvi această problemă.” Bine, atunci mergi și critică. Este un principiu foarte bun. Criticați o altă persoană numai în măsura în care sunteți dispus să o ajutați să trateze problema ce o ridicați. Cred că multe sentimente rănite și resentimente și altele s-ar clarifica dacă urmăm acel principiu.

Care e marele semn al iertării, pentru noi creștinii? Este Isus pe cruce. „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac.” Dacă a existat vreodată cineva care să fie justificat de mânia lui, e Domnul Isus, Cristos fără păcat, Fiul lui Dumnezeu întrupat, pironit pe cruce de oameni proști, răi și cruzi. Chiar și cuvântul ce iese din gura Lui e un cuvânt de iubire iertătoare. „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac.” Când se întoarce la ucenicii Săi după Înviere, la cei care l-au trădat, l-au negat, l-au abandonat în momentul de cea mai mare încercare, cuvântul de pe buzele Sale este „șalom”, pace. Este un cuvânt de iertare și împăcare. Știu, știu; mânia și furia sunt lucruri abominabile și totuși le îmbrățișăm cu tărie. Dați-le drumul și mergeți în schimb pe calea iubirii care iartă. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Vă mulțumesc pentru vizionare! Dacă v-a plăcut acest video, vă încurajez să îl distribuiți și nu uitați să vă abonați la canalul meu YouTube.