Datoria conjugală explicată

Wendy și Christopher West

Ce se înțelege prin „datoria conjugală” și care este un mod sănătos și echilibrat de a înțelege acest lucru?

Clipul este subtitrat în română (traducerea: Luciana Bejan). Dacă nu apare în clip, activați-o.

Durată: 8 min 37 secunde

Vezi pe YouTube Originalul

Etichete:

– Această întrebare vine de la un ascultător anonim al podcast-ului nostru. Am auzit de curând expresia „datorie conjugală” din partea unui preot catolic cunoscut. Am făcut cursul TOB1 (Teologia trupului 1). Nu îmi amintesc să fi fost folosită această expresie. Ce este „datoria conjugală”? Biserica încă mai învață sau mai folosește acest concept? Cum se împacă această idee cu Teologia trupului?

– Mă bucur foarte mult de această întrebare. În aproape 200 de episoade, nu cred că am discutat vreodată acest lucru, și sunt foarte bucuros că putem răspunde acum. Ideea de „datorie conjugală” provine dintr-o scrisoare a Sf. Paul în care el spune că trupul soțului nu îi aparține lui, ci soției. Și trupul soției nu îi aparține ei, ci aparține soțului ei. Și unele traduceri se poate să fi redat ceea ce spunea Sf. Paul în acel context ca fiind o „achitare de datorie”, „achitarea datoriei conjugale”, care este actul conjugal. Există oare un mod în care să putem înțelege corect acest limbaj? Pentru noi, oameni moderni, acest limbaj sună instantaneu a ceva mecanic, de care ești legat prin datorie… Poate deveni automat folosit pentru abuzuri serioase: „Îmi datorezi sex. Și trebuie să îți plătești datoria.” Dacă acesta e modul în care înțelegem „datoria conjugală”, dacă aceasta e semnificația pe care i-o dăm, dacă aceasta e abordarea pe care ne-o asumăm, nu e o exagerare să spunem că Papa Ioan Paul al II-lea și întreaga sa viziune e diametral opusă acestui tip de înțelegere a „datoriei conjugale”, în sensul că „îmi datorezi ceva și ai face bine să plătești și o vreau în seara aceasta”.

– Acel sentiment că ai un taxator care te poate amenința dacă nu plătești.

– Este ceva absolut contrar demnității persoanei. Așadar, cu siguranță nu poate însemna aceasta. Căci această abordare este absolut contrară demnității persoanei. Dar atunci ce poate să însemne? Cum putem să înțelegem în mod corect? Sf. Paul spune că trupul soțului nu îi aparține lui, ci soției lui; trupul soției nu îi aparține ei, ci soțului ei. Iar soții nu ar trebui să se refuze unul pe celălalt, decât cu anumite ocazii, spune el. Și pot fi multe ocazii care să justifice acel: „Nu! Seara aceasta nu e momentul potrivit pentru actul conjugal”. Însă ideea aceasta că trupul meu nu îmi aparține mie, îți aparține ție, Wendy, pentru că ești soția mea… Îți aparține ție numai în măsura în care eu am făcut, și acesta e un cuvânt-cheie, un dar gratuit din propria persoană, oferit ție. Iar trupul tău îmi aparține mie, nu ca o deținere posesivă, în sensul la: „Îl iau, este al meu, e ceva ce pot să pretind”, ci te primesc pe tine ca persoană cu trup, ca dar. Căci tu te-ai oferit în mod liber ca persoană cu trup, mie, ca dar.

Și aici, în acest context, Papa Ioan Paul al II-lea, în a sa Teologie a trupului, vorbește despre limbajul din Cântarea cântărilor. „Iubitul meu este al meu și eu sunt a lui” – soția spune aceasta în Cântarea cântărilor. Iubitul meu este al meu și eu sunt a lui. Există un mod corect de a înțelege acea apartenență și un mod incorect de a înțelege acea apartenență. Și este același lucru cu privire la cuvântul „datorie”. Eu îți aparțin ție, Wendy, pentru că m-am oferit ție în mod liber, imitându-l pe Cristos. Sf. Paul spune: „Bărbaților, iubiți-vă soțiile așa cum Cristos și-a iubit Biserica”. Și cum a iubit Cristos Biserica? El spune: „Acesta este Trupul Meu dat pentru voi”. Dat. În mod liber. „Nimeni nu îmi ia viața. Eu o dau de la Mine în mod liber”. Îmi pun în mod liber viața mea în mâinile tale. Acesta este angajamentul căsătoriei. A spune în mod liber: „Îți dăruiesc trupul meu”. Și „libertatea darului – este o expresie ce îi aparține Papei Ioan Paul al II-lea – „libertatea darului” trebuie să fie respectată mereu. Nu doar în ziua nunții. „Ai spus în ziua nunții că mi te dăruiești, așa că iau ce este al meu. Acum.” Nu, nu. În fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă a vieții de căsătorie, în tot intervalul de ani pe care îi petreci în căsătorie, trebuie să respecți libertatea darului. Nu poți pretinde de la celălalt să îți facă acel dar. Trebuie să respecți libertatea darului.

Și Papa IP2 vorbește despre aceasta în reflecția sa asupra Cântării cântărilor. Expresia „ești o grădină închisă sora mea, mireasa mea, grădină închisă și izvor sigilat”… Papa Ioan Paul al II-lea are o reflecție foarte frumoasă aici, în care spune că faptul că mirele își recunoaște mireasa ca pe o „grădină închisă” înseamnă a recunoaște că ea este stăpâna propriului ei mister. Mirele din Cântarea cântărilor tânjește. Și se poate simți tânjirea lui. Tânjește să intre în grădină, în misterul interior al soției lui – și să își planteze sămânța în grădina ei. Această metaforă este foarte sugestivă când ne uităm la ce reprezintă ea. El bate la poarta grădinii și spune: „Deschide-mi iubita mea, porumbița mea, desăvârșita mea! Căci capul meu este plin de rouă… Deschide-mi! Deschide-mi!” Își prezintă dorința în fața ei. Dar rămâne la poarta grădinii și bate. La fel cum face Cristos, Mirele. El stă la ușa inimii noastre și bate. Niciodată nu va intra cu forța. Dacă mirele ar intra cu forța prin acea poartă a grădinii, sau ar pretinde ca mireasa să îi predea cheia sau dacă ar ajunge într-un fel sau altul să nu o respecte ca stăpână a propriului său mister, atunci aceasta ar fi o violare a libertății. Și aceasta ar fi o înțelegere distorsionată, denaturată a ideii de posesie, de apartenență. Apartenența respectă demnitatea persoanei și același lucru se poate spune și cu privire la „datoria conjugală”. Toată această idee de datorie, sau apartenență, sau posesie respectă mereu demnitatea persoanei atunci când de-a lungul vieți de căsătorie, soțul și soția respectă libertatea darului. Așa ar pune problema Papa Ioan Paul al II-lea.

– Cred că e important și să ne reamintim că acel respect tandru al unuia față de celălalt este disponibil pentru oricine.

– Amin.

– Nu ai nevoie de un anumit nivel de educație sau de un anumit gen de experiență de viață…

– Și nu e nevoie nici măcar să știi să pui în cuvinte.

– Nu trebuie deloc să cunoști aceste cuvinte. Este pur și simplu un fel de a spune: „Iată, harul iubirii reciproce îți este oferit”. Trebuie doar să rămâi deschis la har, să ai ochii deschiși pentru a vedea cine e această persoană pe care o iubesc. Și acești ochi deschiși ai inimii reprezintă tocmai ceea ce „datoria conjugală” simt că îmi cere. Mă cheamă și să fiu conectată la cine ești tu, ca soț al meu, și la cum sunt eu chemată să fiu un dar pentru tine. Și la a avea totodată ochii deschiși asupra mea și asupra modului în care tu ai nevoie să știi cum poți fi un dar pentru mine și să comunicăm aceasta cu iubire și să răspundem harului care ne este oferit. Aceasta este chemarea noastră.

– Ce ne datorăm unul altuia? Ne datorăm unul altuia iubire. Și iubirea este imposibilă fără respectul față de libertatea celuilalt.