Dumnezeu e îndrăgostit nebunește de tine
Episcopul Robert BarronPrieteni, în Evanghelia din această duminică întâlnim iubirea infinită, extravagantă, radicală a Creatorului pentru creația Sa. Isus ne zugrăvește, în trei parabole, un portret al lui Dumnezeu: El este, dacă pot împrumuta acea frază minunată de la Ecaterina de Siena, „pazzo d’amore” – îndrăgostit nebunește de noi, inclusiv de oaia pierdută și de fiii risipitori.
Clipul este subtitrat în română (traducerea: Matei și Radu C.). Dacă nu apare în clip, activați-o.
Durată: 13 min 29 secunde
Limba (audio): engleză
Subtitrare (text): română
Pacea să fie cu voi! Prieteni, în ultimele săptămâni am citit din această parte din Luca unde se vorbește despre cerințele discipolatului, despre radicalitatea a ce înseamnă a-l urma pe Isus. Dar vă voi spune ceva acum. Iată un pont, un indiciu. Suntem chemați să fim atât de radicali… de ce? Pentru că suntem meniți să imităm modul și mai dramatic de radical în care Dumnezeu ne iubește pe noi. „Fiți desăvârșiți”, spune Isus, „precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit”. Altfel spus, în viața voastră morală și spirituală, sunteți meniți să oglindiți, să replicați iubirea infinită și extravagantă a lui Dumnezeu. Vedeți, nu este vorba de o cerere morală mizerabilă de a încerca să împăcăm această zeitate dictatorială. Nu, nu. Este vorba de o iubire radicală din partea noastră care trebuie să răspundă iubirii și mai radicale a lui Dumnezeu.
Cu Evanghelia de astăzi, ne mutăm atenția de la ceea ce noi suntem obligați să facem, la cine este Dumnezeu. Isus zugrăvește pentru noi, în aceste trei parabole, un portret al lui Dumnezeu. Permiteți-mi să vă amintesc ceva, confrați păcătoșii: avem tendința să cădem în acest gen de logică atunci când vine vorba de Dumnezeu. Iată-l pe Dumnezeu… E cam dificil, puțin tiranic, dificil, greu de calmat. Și dacă fac destule lucruri bune, s-ar putea să îl mulțumesc suficient încât să îl fac să mă iubească. Poate că în declarația noastră teologică oficială nu am spune așa ceva, dar mulți dintre noi simțim așa când vine vorba de Dumnezeu. Dumnezeu este cam dificil și exigent, așa că dacă pot ajunge la un anumit nivel moral, atunci Dumnezeu mă va iubi. Permiteți-mi să vă spun că Noul Testament destramă acea logică. Pagină după pagină după pagină, narațiune după narațiune după narațiune, Noul Testament destramă acel mod de a gândi despre Dumnezeu.
Ceea ce ne dă Noul Testament… Și observați: Isus nu e altceva decât icoana Tatălui Său; Isus este Dumnezeu-Om; El este Dumnezeu care manifestă acum dumnezeirea Sa în această formă umană. Ce ne arată Isus? Că Dumnezeu este, dacă pot împrumuta acea frază minunată de la Ecaterina de Siena, Dumnezeu este pazzo d’amore. Aceasta înseamnă că e îndrăgostit nebunește de noi, Pazzo d’amore. Este nebun! Este irațional! Nu corespunde acestei logici pe care noi o avansăm. „Dacă fac destule lucruri bune, atunci poate îl voi face să mă iubească.” Nu! Dumnezeu este îndrăgostit nebunește de creația Sa. Și vom vedea acest principiu, care e expus în aceste trei parabole.
Așadar… Știm această istorioară familiară. Isus spune: „Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând una dintre ele, nu le lasă pe cele 99 în pustiu și umblă după cea pierdută până când o găsește?” Ei bine, un mod de a răspunde la această întrebare este: „Nimeni nu ar face așa ceva!” Nici un păstor nu ar fi atât de prost încât să facă aceasta. Ai 99 de oi ale tale, iar dacă le lași, ei bine, toate se vor rătăci; toate vor risca să fie atacate de animale și așa mai departe. „Așa că… bine! Am o sută, una a plecat. Acum mai bine fac un calcul. Este mai bine să îmi reduc pierderile și să las una să plece și să păstrez pe cele 99?” Cred că majoritatea păstorilor raționali ar spune: „Da, așa am de gând să fac. Dar să le las pe cele 99 și să merg după una pe care s-ar putea să nu o găsesc niciodată? Și apoi să mă întorc după ce nu am găsit-o doar pentru a descoperi că cele 99 s-au rătăcit și ele acum? E o nebunie! O nebunie să te comporți așa.”
Dar exact așa se comportă Dumnezeu. Știți voi… „Acest păcătos, acest idiot, acest ticălos, acest ratat a luat-o pe arătură într-o viață disfuncțională. Și Dumnezeu îi are pe toți acești oameni buni, acești sfinți care îi urmează poruncile și El îi iubește. Și bine, bine, un individ s-a rătăcit. Nu mă voi obosi să alerg după cei ca el.” Da! Aceasta este logica noastră. Așa gândim noi. Nu este modul în care gândește Dumnezeu. Nu, Dumnezeu, ca un păstor nebun, pazzo d’amore, ca un păstor nebun, merge în căutare după oaia pierdută. În lucrarea mea pastorală, oameni buni, de-a lungul anilor, cât de des am auzit ceva de genul: „Oh, părinte… Dumnezeu nu m-ar ierta niciodată. Sunt un ratat și am făcut atât de multe lucruri rele. Dumnezeu nu are timp pentru unul ca mine.” Nu Dumnezeul pe care Isus îl descoperă. Merge după oaia pierdută, după cel ce a rătăcit departe. E îndrăgostit nebunește.
Ce ziceți de a doua parabolă, care este chiar și mai nătângă. Imaginați-vă această femeie care a pierdut o monedă, iar moneda în cauză este ceva atât de mic, este ca un ban, ca o monedă de un ban. A pierdut această monedă și ce face? Întoarce toată casa cu susul în jos, căutând-o. Toată ziua, ore după ore! Și apoi o găsește și fuge la prietenele ei și spune: „Hei, trebuie să dăm o petrecere! Am găsit acest… ban.” Ai înnebunit cumva!? Adaptați situației noastre. „Vai de mine, am pierdut un ban.” Stai! Ai pierdut un ban? Cui îi pasă? „Nu, nu! Voi întoarce toată casa cu susul în jos. Voi întoarce mobila cu susul în jos. Voi petrece ore întregi să găsesc bănuțul. Și atunci când îl voi găsi, voi trece strada la vecinii mei și voi spune: «Hei, oameni buni! Să sărbătorim! Am găsit un ban pierdut.»” Ai înnebunit? Ești pazzo? Ești nebun?
Vedeți, acesta este ideea aici, oameni buni. Acesta este ideea. Isus spune: „Așa este Dumnezeu”. Avem deci un biet fraier, un biet păcătos, un nimeni. Dumnezeu îi are pe toți acești oameni ce îi urmează legile, toți acești sfinți buni care fac voia Lui. Și apoi este acest nimeni, care a rătăcit departe, această persoană cât un ban. Cui îi pasă? Nu, nu. Dumnezeu va întoarce toată „camera” cu susul în jos pentru ca să îl găsească pe acel mărunt „nimeni”. Și când o face, vrea ca toată lumea să participe la petrecere. Așa este Dumnezeu. Așa este Dumnezeu. Ce spune Isus? El face soarele să strălucească peste cei buni și răi deopotrivă. Nu este așa: „Voi face un calcul. Dacă ești bun, îți voi da niște soare. Dacă nu ești, nu primești deloc soare.” Nu. El este iubire în întregime. Așa este El. Așa că nu știe să facă altceva decât să îi iubească pe cei drepți și pe cei care sunt nedrepți. Face ca ploaia răcoritoare să cadă deopotrivă asupra celor drepți și a celor nedrepți. Aceștia sunt oameni din deșert, iubesc ploaia, așa că logica ar fi: „Da, dacă ești bun și ești sfânt și ești drept, atunci îți va trimite ploaia Sa răcoritoare. Dacă nu ești, ești blocat în deșert.” Dar nu așa operează Dumnezeu. Face ca ploaia să cadă asupra celor buni și răi deopotrivă. Va întoarce toată casa cu susul în jos pentru a găsi un ban. Va pleca, părăsindu-le pe cele 99, ca să găsească acea oaie pierdută.
Bine! Cu aceste două istorii în minte, pe scurt mă voi opri la poate cea mai minunată poveste spusă vreodată și cea mai faimoasă dintre parabolele lui Isus. Și vedeți acum de ce se potrivește în acest context parabola Fiului Risipitor. Voi spune doar câteva lucruri despre ea. Cum începe: „Un om avea doi fii și cel mai tânăr a spus: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!»” Ei bine, așa cum subliniază toți: așa ceva e extrem de jignitor pentru tată. Ceea ce spune practic e: „Uite, sunt prea nerăbdător să aștept să mori. Dă-mi moștenirea mea acum.” Era extrem de jignitor pentru tată. Îmi place cum într-o singură propoziție spune o versiune a lui „eu” de trei ori: „Dă-mi mie partea mea care mie mi se cuvine”. Este o palmă puternică dată tatălui. Așa suntem noi toți, noi toți păcătoșii, când vine vorba de Dumnezeu.
Și tatăl îi respectă libertatea, îi dă partea de moștenire, pe care o risipește, desigur, imediat. Așa merg lucrurile în sfera spirituală, nu? Când te agăți de viața divină, când încerci să o faci a ta, o pierzi, pentru că ai viața divină numai „din mers”, pentru că viața divină este iubire. Aceasta înseamnă că, pe măsură ce primești, dai, si apoi primești mai mult. Dacă încerci să te agăți de ea, o vei pierde. Acesta este principiul spiritual de bază. Așa că risipește toată moștenirea și se trezește hrănind porcii. Cu alte cuvinte, pentru un evreu, mai jos de atât nu poți ajunge: hrănești aceste animale necurate. A ajuns la fund, nu? Se întoarce la tatăl său. „Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău.” Dar tatăl… iată ce trebuie să vedem: tatăl – care îl căuta, pentru că îl vede când e încă departe. Aceasta înseamnă că probabil în fiecare zi stătea așteptându-l… Și apoi, foarte frumos, vine alergând pe deal în întâmpinarea lui. Era o zicală pe vremea lui Isus: că hainele unui bătrân nu trebuie să fluture vreodată. Însemna că oamenii veneau la bătrân, nu bătrânul venea la ei; ei veneau la el din respect. Dar acest tată aruncă pe geam prudența și respectabilitatea. Vine coborând în fugă de pe deal. Acest fiu care îl insultase în cel mai grav mod posibil, care apoi a risipit toată moștenirea câștigată cu greu. Tatăl avea tot dreptul să fie indignat. Dar, în schimb, își îmbrățișează fiul, îi pune inelul pe deget, omoară vițelul îngrășat. Pazzo d’amore. Glumești? Îndrăgostit nebunește. Irațional. Desigur, exagerat. Da, ridicol. Da, la fel ca păstorul, la fel ca femeia nebună care caută moneda. Așa iubește Dumnezeu!
Și apoi desigur, frumos, fiul mai mare, care e la muncă pe câmp, aude despre toate acestea. El este unul stăpânit de acea logică pe care am descris-o mai devreme. Care este logica? Dacă sunt bun, dacă sunt ascultător, atunci Dumnezeu mă va iubi. Și implicit, cineva care nu este ascultător, cineva care nu respectă legea, precum acel frate jalnic al meu, nu merită iubirea divină. Cum? Primește inelul și îmbrățișarea și vițelul îngrășat? Îți bați joc? Este o încălcare completă a logicii corecte. Ce îi spune tatăl? Iese și în întâmpinarea lui. Frumos. „Fiul meu, tot ce am este al tău.” Fratele mai mare este prins în această oribilă logică, a lui „după faptă și răsplată”. Dacă fac destule voi primi iubirea pe care o merit. Dumnezeu nu operează așa. „Fiule, nu înțelegi? După toți acești ani, nu înțelegi că tot ce am este al tău? Nu trebuie să meriți. Nu trebuie să fii sclav pentru mine.” Așa vede el. „Este al tău, drept cadou.” Vedeți, fratele mai mare nu înțelege natura iubirii tatălui său. Ca mulți dintre noi. Mulți dintre noi suntem ca fratele mai mare, prinși în această logică spirituală care închide. Dacă ar putea să pătrundă în inimile noastre, oameni buni, faptul că Dumnezeu este pazzo d’amore, că e îndrăgostit nebunește de noi, atunci am fi dispuși și capabili să răspundem cu un dar la fel de extravagant al iubirii. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze!