Dumnezeu este iubire, drept urmare...
Episcopul Robert BarronPrieteni, cu aceste lecturi minunate din a șasea Duminică a Paștelui, descoperim o uluitoare bogăție prin explorarea grijiipe care Dumnezeu ne-o poartă. În acest comentariu, aprofundez aceste texte minunate și explic trei adevăruri fundamentale: Dumnezeu este iubire; Dumnezeu ne-a iubit primul; suntem invitați să participăm la iubirea lui Dumnezeu cu propria noastră iubire și dăruire de sine pentru El.
Clipul este subtitrat în română (traducerea: Radu și Oana C.). Dacă nu apare în clip, activați-o.
Durată: 14 min 47 secunde
Limba (audio): engleză
Subtitrare (text): română
Pacea să fie cu voi! Prieteni, am ajuns acum la a șasea Duminică a Paștelui și ce lecturi magnifice avem pentru astăzi! Mă voi concentra asupra primei lecturi și asupra Evangheliei. Prima lectură e din prima Scrisoare a lui Ioan. V-aș recomanda, în acest timp pascal, să vă faceți timp pentru a o citi toată. Este destul de scurtă. O puteți face dintr-una. Dar întreaga viață spirituală ni se prezintă în acea scrisoare. Apoi Evanghelia noastră e din acea secțiune a Evangheliei lui Ioan menționată săptămâna trecută: discursul de rămas bun, cap. 14-17 din Ioan. Un alt loc pentru a căuta marile adevăruri ale vieții spirituale creștine. Așa cum spuneam, e o bogăție uimitoare în aceste lecturi. Mă voi concentra doar pe trei adevăruri spirituale fundamentale care reies din aceste lecturi.
Iată primul și poate cel mai important, pentru că are legătură cu însăși natura și ființa lui Dumnezeu. Ascultați! „Cine nu iubește nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”. Experții caută ceea ce numesc uneori „canonul din canon”. Iată ce înseamnă: în cadrul canonului Scripturii putem găsi oare cheia de interpretare, lentila de interpretare? În opinia mea, acesta ar fi un candidat pentru „canonul din canon”. Care e în cele din urmă esența Scripturii? Această pretenție, și anume că Dumnezeu este iubire. Aproape orice altă religie sau filozofie religioasă va spune că Dumnezeu iubește sau că iubirea este unul dintre atributele lui Dumnezeu. Toate spun aceasta. Dar creștinismul este unic în această pretenție că iubirea nu este ceva ce Dumnezeu face, din când în când, nu este o opțiune între multe altele. Iubirea reprezintă ceea ce Dumnezeu este. Știu că poate sună puțin a clișeu, căci aș fi văzut-o pe afișe, în copilărie. Dar este adevărat. Dumnezeu nu este atât un substantiv, cât un verb.
Gândiți-vă la Sf. Toma de Aquino, care se referă la Dumnezeu nu atât ca la en summum – latinescul pentru ființa supremă. De fapt, Toma spune că Dumnezeu nu este o ființă; mai degrabă îl numește pe Dumnezeu ipsum esse – esse înseamnă a fi în latină; este un verb. Dumnezeu este însuși a fi. Mergeți și mai departe, și Toma a mers și el pe acest drum: numele și mai profund al lui Dumnezeu este a iubi. Dumnezeu este a iubi, un verb mai degrabă decât un substantiv. Iubirea este însuși a fi-ul lui Dumnezeu. Știți ce rezultă de aici, oameni buni? Cea mai înaltă doctrină din creștinism, și anume Treimea. Vă întrebați: „Ce legătură are Treimea cu această pretenție?” Ei bine, totul! Dacă Dumnezeu este iubire, iar iubirea nu este doar un atribut, Dumnezeu este iubire – atunci trebuie să existe, în cadrul unității lui Dumnezeu, Unul care iubește, Unul care e iubit și Iubirea lor comună. Îl numim pe Cel ce iubește Tatăl, pe Cel iubit – Fiul, Iubirea împărtășită – Duhul Sfânt. Cea mai înaltă doctrină din creștinism, cea mai reprezentativă doctrină, rezultă direct din această pretenție, că iubirea reprezintă ceea ce Dumnezeu este.
Și, prin urmare, este adevărat: oricine nu iubește, nu îl cunoaște pe Dumnezeu. Pot să îl cunosc pe Dumnezeu într-un mod filosofic abstract, presupun. Pot spune lucruri adevărate despre Dumnezeu. Dar a-l cunoaște pe Dumnezeu – și în Biblie a cunoaște înseamnă un fel de legătură intimă… Nu îl pot cunoaște pe Dumnezeu decât dacă intru în dinamica iubirii, pentru că așa este Dumnezeu. Încă ceva… Pentru că iubirea este însăși ființa lui Dumnezeu – Dumnezeu nu iubește când și când. Știu că aceasta e experiența noastră cu toți cei pe care i-am cunoscut din lume. Chiar și cei mai buni oameni vor iubi uneori sau cel mai adesea, dar apoi vor înceta să iubească. Vor căuta interesele proprii. Vor recurge la cruzime, ură sau altceva. Dar, vedeți, dacă Dumnezeu e iubire, atunci aceasta e tot ce știe să facă. Nu iubește când și când. Nu se răzgândește. „Te iubesc pe tine, dar nu pe tine.” Nu, e întotdeauna Dumnezeu – aceasta este tot ce este El. E – cum a spus Isus? – „soarele care strălucește deopotrivă peste buni și răi”. El este ploaia – adică ploaia răcoritoare – care cade atât peste cei drepți cât și peste cei nedrepți. Acesta este El. Este tot ce știe, tot ce face: să iubească. Odată ce înțelegeți aceasta, cred că toată viața voastră, întreaga voastră viziune spirituală se schimbă. Iubire e ceea ce Dumnezeu este.
Iată al doilea mare adevăr, rezultă din primul. Îl voi numi primatul harului. Primatul harului. Termenul tehnic aici este uneori iubirea de predilecție. Dilectio – iubire; predilecție: că iubirea lui Dumnezeu vine întotdeauna prima. Știți, unul dintre cele mai clare semne că viața spirituală a devenit disfuncțională este că uităm acest principiu și începem să jucăm jocul cu: „Dacă eu îl impresionez destul pe Dumnezeu, poate că El mă va iubi. Dacă eu mă comport moral sau intelectual sau altcumva în mod suficient, atunci Dumnezeu mă va iubi.” Nu, nu! Aceasta te pune pe tine, spiritual vorbind, în scaunul șoferului. Tu ești responsabil de relație. Tu îl faci pe Dumnezeu să facă una-alta. Vedeți, aceasta poate suna evlavios: „O, voi încerca să îl impresionez pe Dumnezeu”. Dar, de fapt, tu ești responsabil de relația respectivă. Nu, nu; marele adevăr biblic este că iubirea lui Dumnezeu este întotdeauna prima. Vine ca un har, gratia – ca un cadou gratuit. Așa vine iubirea lui Dumnezeu.
Ascultați acum acest pasaj din 1Ioan: „În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit pe noi și l-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre”. Lăsați aceasta să vă pătrundă în inimă și, din nou, viața vi se va schimba. Nu e în primul rând un joc de-a „noi l-am iubit suficient pe Dumnezeu”. Nu, nu. Ci Dumnezeu ne-a iubit pe noi și l-a trimis pe Fiul Său ca ispășire. Aproape orice altă religie din lume va intui că e o problemă cu noi: păcatul sau disfuncționalitatea sau nedreptatea sau suferința. Este o problemă cu noi. Și toate oferă o cale pe care ar trebui să o urmăm, un program pe care ar trebui să îl urmăm – etic sau spiritual etc. Ok, într-o anumită măsură. Dar aceasta nu este religia biblică. Nu este religia biblică. Cum am spus adesea, Biblia nu e istoria căutării noastre după Dumnezeu. Este istoria căutării neobosite a lui Dumnezeu după noi. Nu e istoria felului în care noi îl putem impresiona suficient pe Dumnezeu, ci mai degrabă Dumnezeu vine după noi, precum „câinele cerului” (F. Thompson). El și-a trimis Fiul ca ispășire pentru păcatele noastre. El nu așteaptă ca noi să ne rezolvăm problemele. Nu, și-a trimis propriul Fiul, în mod proactiv, pentru a face ispășire pentru păcatele noastre. Și apoi acest verset, desigur de la Domnul Isus însuși. Și îmi amintesc când, pentru prima oară – huh, când eram tânăr… am pătruns implicațiile acestui lucru: a schimbat totul.
Isus spune: „Nu voi m-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”. Vedeți, dacă este invers, din nou, eu sunt responsabil: „O, eu îl aleg pe Isus. Deci eu fac această alegere.” Bine… Dar nu aceasta contează cu adevărat. „Nu voi m-ați ales pe Mine. Eu v-am ales pe voi.” Amintiți-vă de săptămâna trecută: viața spirituală este a-i permite lui Cristos să își trăiască viața Sa în tine. Da, El ne-a ales pe noi și vrea să își trăiască viața Sa în noi: iubirea de predilecție, harul este primul. Acesta e un principiu atât de important! Mi-a plăcut mereu imaginea lui Isus urcând în barca lui Petru. Amintiți-vă acea scenă din Evanghelie în care El nu cere permisiunea; nu spune: „Hei, pot? Hei, Petru, te superi dacă mă urc?” Nu, El pur și simplu se urcă în barcă și începe să dea comenzi. Gândiți-vă la barca aceea ca fiind sufletul vostru. Sunteți voi. Și Isus? El intră. „Te-am ales pe tine și acum îmi voi trăi viața în tine și acum urmează… urmează îndemnurile pe care ți le dau.” Aceasta este viața spirituală. Bine?
Al treilea principiu. Și e un fel de principiu de echilibrare, dacă m-ați urmărit până aici. Odată ce știm că Dumnezeu este iubire, odată ce știm că Dumnezeu ne iubește cu o iubire de predilecție, că iubirea Lui vine mai întâi, că El ne-a ales pe noi… acum noi răspundem cu o iubire care vine ca reacție și imitare. Vedeți, pericolul e ca, urmând primele două principii, să spuneți: „Bine, cred că am înțeles. Deci creștinismul e pur și simplu pasivitate totală. Dumnezeu e iubire; îl voi lăsa să își facă treaba și să urce în barca mea și mă voi abandona Lui.” Ei bine, nu e chiar așa. Este iubirea lui Dumnezeu necondiționată? Da. Am spus aceasta. El este iubire și ne iubește cu o iubire de predilecție, necondiționat.
Totuși, totuși, în Evanghelie găsiți și un fel de iubire condiționată. Despre ce vorbesc? Ascultați din Evanghelia noastră de astăzi: „Voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ceea ce vă poruncesc”. Vedeți acel mic cuvânt, dacă, ce semnalează condiționalul, nu? „Voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ceea ce vă poruncesc”. Și aceasta: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să își dea viața pentru prietenii săi”. Există o dimensiune condițională? Da, pentru că odată ce El ne-a iubit, ne invită acum să îl iubim ca răspuns. Acum intrăm în dinamica iubirii divine! Nu doar stăm pasiv, ci acum participăm la iubirea lui Dumnezeu. Amintiți-vă din cartea Apocalipsului, când Domnul spune: „Pentru că ești căldicel, te voi vărsa din gura Mea”. El nu vrea o pasivitate căldicică. Vrea o implicare activă în iubirea Sa ca răspuns al nostru. Aceasta este întreaga viață morală și întreaga viață etică și întreaga viață spirituală – a răspunde acum la poruncile Domnului.
Vă voi spune o scurtă istorioară aici. S-a întâmplat acum mulți ani, când marele meu erou spiritual, Cardinalul Francis George de Chicago, m-a invitat să lucrez în evanghelizare. Și ca parte la aceasta, a spus: „Aș vrea să vii să locuiești la mine, ca să putem vorbi despre aceasta împreună”. A fost o surpriză atât de mare! În acel moment locuiam la seminar. A fost un har extraordinar să mă invite să locuiesc la el acasă. Aș fi fost incredibil de îngâmfat să spun, la un moment dat: „O! Merg să iau o cheie de la casa Cardinalului și mă mut acolo”. Nu, nu puteam face aceasta. A trebuit să aștept ca el să mă invite – ca un har – să locuiesc în casa lui. Dar să spunem că m-am mutat în casa lui, mi-a dat o cheie, iar acum locuiesc acolo. Și în primul weekend, decid: „E timpul pentru o petrecere. Să aducem un butoi de băutură și să vină prietenii mei, să dăm drumul tare la muzică…” Nu! Aș fi trăit într-un mod complet inadecvat acelei case. Sau dacă nu aș fi respectat genul de reguli ale casei, îmbrăcându-mă în tricou și pantaloni scurți la masă. Nu, nu! Odată ce am fost primit în casă, printr-un act pur de har, acum învăț să trăiesc ca răspuns la acel har. Iată viața spirituală, oameni buni!
Ați înțeles? Nu e că eu l-am iubit, El m-a iubit întâi; s-a urcat în barca mea. Dar acum trăiesc în conformitate cu cerințele iubirii Sale. Acesta este principiul. Iată un ultim lucru, acum, la final. Care este consecința la toate acestea? Că Dumnezeu este iubire, că iubirea Sa este prima, că suntem chemați să cooperăm cu iubirea Sa. Care e consecința la toate acestea? Ascultați ce se spune în Evanghelie: „V-am spus acestea pentru ca bucuria Mea să fie în voi și bucuria voastră să fie deplină”. Aceasta este viața spirituală, oameni buni! Cel mai sigur semn că cineva nu trăiește corect viața spirituală este acest tip de atitudine încuiată și profund nefericită. Acesta este semnul că nu aveți Duhul în voi. Stindardul Duhului Sfânt este bucuria – de aceea a venit! Dacă ne lipsește aceasta, ne lipsește întregul pachet. Dacă trăindu-ți viața spirituală spui: „Am toate acestea în ordine, viața mea etică, viața mea liturgică și viața mea morală”, dar sunt această persoană morocănoasă, nefericită, tristă, atunci nu am înțeles nimic! „Am venit ca să aveți bucurie și ca bucuria voastră să fie deplină.”
Mi-a plăcut mereu acest lucru de la Sf. Toma de Aquino. Cineva l-a întrebat odată: „Ce face Dumnezeu toată ziua?” Răspunsul său a fost: „Se distrează” – ceea ce este un răspuns minunat. Bineînțeles că așa face. Dumnezeu se delectează cu bunătatea Sa. Acesta e ideea! Vrea să împărtășească aceasta cu noi! De aceea ne-a iubit cu iubirea de predilecție. De aceea ne-a dat harul. De aceea s-a urcat în barca noastră. Așadar, iubirea este în cele din urmă tot una cu bucuria. Vreți un canon în cadrul canonului? Vreți un rezumat al vieții spirituale creștine? Acesta este. Ar putea exista un mesaj mai important? Nu cred. Petreceți deci ceva timp, oameni buni, cu prima Scrisoare a lui Ioan, și continuați să petreceți timp cu acel minunat discurs de rămas bun din Evanghelia după Ioan. Dumnezeu să vă binecuvânteze.
Vă mulțumesc mult pentru vizionare! Dacă v-a plăcut acest video, vă încurajez să îl distribuiți și să vă abonați la canalul meu YouTube.