Dumnezeu și călătoria eroului
Episcopul Robert BarronPrieteni, Joseph Campbell și, mai recent, Jordan Peterson sunt foarte interesați de arhetipul jungian al călătoriei eroului. Îl vedem peste tot în literatura lumii și în cultura populară, de la „Stăpânul inelelor” la „Războiul Stelelor”. Dar este, de asemenea, foarte puternic vizibil în Biblie. În remarcabila noastră a doua lectură din Scrisoarea către Evrei, autorul reflectează asupra credinței ca încredere în Dumnezeu și disponibilitate de a-l urma în aventură – pe scurt, ca acceptare a invitației la călătoria eroului.
Clipul este subtitrat în română (traducerea: Radu și Oana C.). Dacă nu apare în clip, activați-o.
Durată: 13 min 9 secunde
Limba (audio): engleză
Subtitrare (text): română
Pacea să fie cu voi! Prieteni, dacă mi-ați urmărit munca din ultimii ani, știți că am fost interesat de Jordan Peterson, psihologul din Toronto, care a devenit o celebritate pe rețelele sociale. Și Peterson, ca Joseph Campbell înaintea lui, este un jungian, deci un discipol al lui C.G. Jung, marele psiholog din sec. XX. Și Jung ne-a lăsat moștenire această idee a arhetipurilor inconștientului colectiv, aceste tipare de gândire și sens care penetrează atât de mult din cultură. Și se pot vedea în mituri și în literatură și în religie etc. Campbell, apropo, a avut un impact mare asupra lui George Lucas, care a produs filmele „Războiul Stelelor”. Și puteți auzi multe ecouri jungiane și arhetipale, desigur, în acele povești. Ei bine, atât Campbell, cât și Jordan Peterson sunt foarte interesați de acest arhetip al călătoriei eroului. Îl puteți vedea cu adevărat în „Războiul Stelelor”. Gândiți-vă la Luke Skywalker: începe ca o figură ștearsă și apoi trece prin acest lung proces și devine un erou. Îl puteți vedea în aproape toate filmele cu super-eroi, atât de populare acum: vedeți povestea lui Spider-Man etc. Deci peste tot în literatura lumii.
Acum iată despre ce vreau să vă vorbesc. Așa cum spune Peterson, aceasta se regăsește puternic în Biblie. Iată ce vreau să spun. Afirmația lui Peterson este că cineva începe cu familiarul, confortabilul spațiu de acasă – cu ce cunoaște bine, cu ce se simte confortabil – și apoi e chemat cumva din acel acasă confortabil în aventură, și merge în terra incognita. Merge în vreun fel de pământ necunoscut, un teritoriu necunoscut, fiind nevoie de curaj, da, într-adevăr, căci va înfrunta tot felul de obstacole; va înfrunta propria sa ignoranță, propria sa frică. Dar dacă e suficient de curajos, de puternic, va deschide un fel de zonă de aterizare în terra incognita. Va stabili un nou teren în care alții se pot muta. Va revendica ceva din acest pământ necunoscut și îl va pune la dispoziția altora. Aceasta este structura, spune Peterson, a oricărei călătorii a eroului.
Știți ce îmi vine în minte? În special cărțile și filmele „Stăpânul inelelor”, pentru că Tolkien era foarte familiar cu această idee. Amintiți-vă cum „Hobbitul” începe cu Bilbo Baggins, în foarte comoda și confortabila sa mică locuință de hobbit. Și viața lui este în ordine. Totul este liniștit, totul este bine. Și apoi, brusc, este invadat de acest grup de pitici. Ei îi întrerup statul acasă și dau lucrurile peste cap. Apoi vine Gandalf vrăjitorul și toți îl invită în această mare aventură. Îl va face să plece de acasă, să părăsească ce îi e cunoscut, să meargă în tot felul de tărâmuri necunoscute, să înfrunte tot felul de pericole. Dar făcând acea călătorie, el face posibil ceva ce altfel nu s-ar fi întâmplat niciodată. El cucerește ceva din terra incognita și o face locuibilă pentru alții. Aceasta este măreața călătorie a eroului.
Ei bine, după cum am spus, odată ce înțelegem aceasta, începem să o vedem în toată Biblia, cu acest notă suplimentară interesantă: nu vine doar din interiorul potențialului erou – motivația de a acționa în acest fel; nu vine doar de la prieteni care îl provoacă. Cel care scoate la iveală eroismul călătoriei eroului nu este altul decât însuși Dumnezeu. Gândiți-vă la istorii după istorii unde Dumnezeu face întocmai așa: El cheamă oamenii să iasă din spațiul lor casnic confortabil și să intre într-un teritoriu mai periculos, să meargă într-un fel de aventură. Și numai datorită acelei călătorii eroice ei fac posibil un nou mod de viață pentru alții. Este peste tot în Biblie.
Aduc în discuție acest lucru datorită remarcabilei lecturi a doua, și nu o citim prea des în liturgie, așa că vreau să mă concentrez asupra ei. Este Scrisoarea către Evrei. Nu știm sigur cine a scris-o. Multă vreme s-a spus că Paul a scris-o, dar bibliștii sunt aproape siguri că nu el a scris-o. Cine a scris-o a fost unul foarte familiar cu viața evreiască, în special cu ritualurile și obiceiurile de la Templu. Dar găsim unele dintre cele mai bogate reflecții teologice din Noul Testament, cred eu, în Scrisoarea către Evrei. Și în acest cap. 11, din care citim astăzi, el vorbește despre credință. Acum, aceasta este o idee mult contestată astăzi, credeți-mă. Pentru că dușmanii religiei vor spune de obicei: „Da, credința! Oamenii acceptă orice prostie veche. Și-au abandonat rațiunea. Acceptă lucrurile fără nici o dovadă. Iată ce înseamnă credința. Este un mod copilăresc de a gândi.” Pot să spun că aceasta nu are nimic de-a face cu ceea ce înțelege Biblia prin credință? Cuvântul grec, apropo, pe care îl veți găsi în Noul Testament pentru credință e pistis. Și o redare mai bună a lui ar fi ceva precum încredere, siguranță, încredere în Dumnezeu, atenție, chiar și când nu pot să văd sigur unde mă duce, încredere în Dumnezeu chiar și atunci când nu îmi este clar ce va face El, dar urmându-l de bunăvoie într-o atitudine de credință. Este o invitație la călătoria eroului.
Ascultați acum, cu toate acestea în minte, ascultați din Evrei 11: „Prin credință, Abraham a ascultat atunci când a fost chemat să plece spre un loc pe care avea să îl primească drept moștenire și a plecat fără să știe unde merge”. Vedeți? Aceasta este esența, oameni buni. Nu a accepta prostii fără dovezi – nu așa ceva înțelege Biblia prin credință. Înseamnă aceasta: disponibilitatea de a-ți părăsi orașul natal, unde ești confortabil. Cum spunem astăzi? Zona ta de confort. A o părăsi și a merge cu încredere în căutarea a ceva ce Dumnezeu îți va arăta. Ascultați: „Prin credință, s-a stabilit în Țara Promisă ca într-o țară străină și a locuit în corturi împreună cu Isaac și Iacob, împreună-moștenitori ai acestei promisiuni… [Interesant, nu? Aceeași promisiune. Au trebuit să urmeze și ei acea promisiune cu credință.] … căci el aștepta cetatea care are temelii, al cărei arhitect și constructor este Dumnezeu”. Încredere, siguranță, disponibilitatea de a merge într-o aventură. Aha! Acesta e miezul problemei pentru oamenii de credință. Una este să spui: „Cred în Dumnezeu” ca o propoziție abstractă. Da, dar ai credință în Dumnezeu? Înțelegeți ce spun? Ai încredere în Dumnezeu? Ești dispus să îl urmezi pe Dumnezeu acolo unde te duce El? Acolo lucrurile devin interesante. Acolo începe lucrurile să se miște. Acesta este testul credinței tale. Nu doar o afirmație intelectuală abstractă, ci ești dispus să ai încredere?
Ascultați: „Prin credință el…” Din nou, Abraham, căci el este părintele credinței, el este figura paradigmatică a credinței. „Prin credință a primit puterea de a zămisli, chiar dacă trecuse de vârsta normală – și Sarah însăși era sterilă – căci el credea că Cel care făcuse promisiunea era demn de încredere.” Pentru că a fost dispus să se încreadă în promisiunea lui Dumnezeu ce s-a întâmplat? „De aceea, dintr-un singur om, și acela aproape de moarte, s-au născut urmași mulți cât stelele cerului.” Iată paradigma! Iată arhetipul călătoriei eroului! Fiind dispus să plece în aventură, a deschis ceva pentru toți ceilalți. A făcut posibilă apariția acestui popor sfânt. Și, ascultați, toți care mă auziți acum și ați fost botezați: sunteți un copil al lui Abraham, pentru că v-ați născut din credința lui. Pentru că el a fost dispus să aibă încredere și să pornească în acea călătorie voi sunteți aici astăzi, mii de ani mai târziu, ca persoane credincioase.
Șablonul se repetă peste tot în Vechiul Testament. Îl regăsim la Iacob, Iosif, Moise, Iosue, Saul, David, toți ceilalți. Gândiți-vă la Isaia când primește chemarea: „Iată-mă, Doamne, trimite-mă.” Ei bine, unde mă duc? Nu știu sigur. Dar: „Doamne, trimite-mă”. Am încredere, credință și siguranță. Când Ieremia dă înapoi: „O, Doamne! Nu mă alege pe mine. Sunt prea tânăr”, Domnul răspunde: „Nu îmi spune că ești prea tânăr. Îți voi da putere să mergi înainte.” Bine. Aceasta este credința. Mă gândesc aici la marele Ignațiu de Loyola, fondatorul iezuiților. Cred că surprinde această noțiune biblică a credinței în ideea lui de semper maior, expresia în latină pentru „întotdeauna mai mare, întotdeauna mai mult”. Cu alte cuvinte, indiferent unde te afli, indiferent unde te afli în călătoria credinței, există întotdeauna mai mult. Întotdeauna există altundeva unde poți merge. Întotdeauna există o altă aventură. Aceasta este atitudinea credinței. Dumnezeul care trezește credința este Dumnezeul care trezește eroii, trezește oamenii să plece în călătoriile eroilor.
Bine. De parcă toate acestea nu ar fi destul de remarcabile, îmi permiteți să închei atrăgându-vă atenția asupra lucrului poate cel mai uimitor din mărturia biblică? Da, Dumnezeu cheamă tot felul de ființe umane la eroism spiritual. Da. Îi cheamă la credință, încredere și siguranță. Dar dacă pot fi puțin abrupt, cred că adevărata istorie a Bibliei este Dumnezeu însuși mergând într-un fel de călătorie a eroului. Da, Dumnezeu este Dumnezeu, Dumnezeu este absolut perfect, mulțumit din toate punctele de vedere. Și totuși, și totuși, Dumnezeu întreprinde aventura creației. Și apoi, când creația Lui cade în păcat, Dumnezeu întreprinde marea aventură a salvării creației Sale. Amintiți-vă acel pasaj din Paul, din Filipeni 2: „Fiind El din fire Dumnezeu…” – „El” aici este Isus. „Fiind El din fire Dumnezeu, Isus nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea Sa cu Dumnezeu.” Fiul lui Dumnezeu nu a rămas într-un un fel de „acasă” confortabil al vieții Sale divine, „ci s-a despuiat pe Sine, luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor. A fost socotit ca un om și așa s-a umilit pe Sine făcându-se ascultător până la moarte, și încă moartea pe cruce.” Fiul lui Dumnezeu a plecat într-o călătorie a eroului, a intrat în terra incognita a păcatului. Paul spune că pe cruce Cristos „s-a făcut păcat”.
Și ce a făcut posibil, oameni buni, prin acea călătorie a eroului? Spațiul mântuirii s-a deschis pentru noi toți. Dacă Cristos nu ar fi plecat în acea călătorie a eroului, nu am trăi o viață divină. Dumnezeu nu s-a agățat de dumnezeire, ci a plecat într-o aventură, astfel încât să ne aducă nouă viață. Vedeți acum cum credința noastră, așa cum am descris-o, care nu înseamnă să crezi vreo prostie veche, nu aceasta este credința, cum credința noastră, încrederea noastră în Dumnezeu este o imitație a disponibilității Sale de a pleca în călătoria eroului? Pentru că El a făcut-o, și noi o putem face. Ne punem credința în El. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze!