E timpul întoarcerii acasă

Pacea să fie cu voi! Prieteni, în această a doua duminică din Advent Biserica ne oferă lecturi cu adevărat minunate. A doua lectură din 2Petru este într-adevăr minunată, dar mă voi concentra asupra primei lecturi și a Evangheliei. Prima lectură, desigur, din profetul Isaia și Evanghelia e chiar începutul Evangheliei lui Marcu. Lectura din Vechiul Testament, din Isaia, este preluată din cap. 40. Adică de la chiar începutul secțiunii din Isaia pe care specialiștii o numesc Deutero- sau al doilea Isaia. Aceasta înseamnă că secțiunea a fost scrisă nu când au fost compuse primele 39 de capitole, ci mai degrabă în perioada exilului babilonian – mai precis, a întoarcerii exilaților din Babilon.

Am vorbit despre aceasta de multe ori înainte, dar pur și simplu merită repetat cât de central a fost acest eveniment pentru Israelul antic. Iată marea lor națiune cucerită de Babilon, capitala lor distrusă, Templul ars până în temelii și cel mai buni și mai străluciți dintre oamenii lor duși într-o țară îndepărtată pentru a trăi în exil și asuprire. Iată un popor care era convins că Dumnezeu era protectorul lor, că Dumnezeu îi îngrijea. Cum poți înțelege situația? Faptul că Templul și capitala lor sunt distruse, situația lor politică este subminată, iar cei mai buni și mai străluciți au fost exilați. Și acest exil a durat chiar mult timp – aproximativ 70 de ani. Să spunem deci că persoanele în vârstă, cu siguranță cei din prima generație de exilați nu s-au întors – trebuie că au murit în exil. Acum vorbim despre descendenții lor, care crescuseră în acest ținut îndepărtat.

Există un verset din Psalmi care cred că este unul dintre cele mai triste din toată Biblia. Iată-l: „Acolo ședeam, pe malurile râurilor Babilonului, amintindu-ne de Sion. ‘Cântați-ne’, ne-au spus, ‘una dintre cântările Sionului’. Cum să cântăm noi cântările Domnului pe un pământ străin?” Ce avem aici? Cred că oamenii rezonează la aceasta de-a lungul veacurilor. „Hei, cântă-ne una dintre acele cântări din patria ta.” „Nu… Nici măcar nu pot să mă adun, pentru că sunt în acest loc străin. Cum aș putea cânta o cântare din patria mea? Ar fi prea sfâșietor.” Acesta e ideea.

Ori de câte ori citesc acest verset, mă gândesc la vremurile din viața mea când am trăit ca într-un ținut al exilului. Mă gândesc, cu ani în urmă, când eram student în primul an și eram departe de casă pentru prima dată, înconjurat de oameni pe care chiar nu îi cunoșteam, toate conexiunile mele obișnuite fiind acum întrerupte… Ori de câte ori te gândeai la acasă, te întristai. De fapt, am trecut prin așa ceva de trei ori când eram tânăr, căci am fost la Universitatea Notre Dame în primul an, apoi în al doilea an m-am alăturat Seminarului Colegiului din Chicago, apoi am primit o bursă la Universitatea Catolică din Washington pentru al treilea an. Așadar, trei ani la rând m-am confruntat cu acea experiență de a mă simți departe de casă, un străin într-o țară a exilului. Dar situația cea mai dramatică din propria mea viață a fost când am mers la studii doctorale la Paris. Apropo de a fi în țara exilului! Parisul e un loc minunat, desigur, dar când am ajuns prima oară acolo nu știam prea bine limba, eram într-o casa pe care nu o știam, înconjurat de oameni din toată lumea pe care nu îi știam, mă plimbam prin acest oraș pe care nu îl recunoșteam… Oricând mă gândeam la acasă pur și simplu mi se rupea inima.

Ei bine, iată ideea: suntem meniți să ne inserăm în acel spațiu pentru a înțelege ce se comunică prin această lectură. Aceștia sunt exilații antici ai Israelului. Dar iată ce le spune profetul Isaia celor din țara exilului. Ascultați: „Vorbiți cu delicatețe Ierusalimului, proclamați-i că slujirea ei s-a sfârșit, nelegiuirea sa a fost răscumpărată.” Când scrie Ierusalim aici, se referă la cei care au fost luați din Ierusalim. Dumnezeu declară acum: „Vă voi aduce înapoi acasă”. Deci pe acest popor cu inima frântă – „Cum am putea cânta o cântare a Sionului pe pământ străin?” – Dumnezeu îl va aduce acum înapoi acasă.

Pentru a facilita acest proces – ei sunt în Babilon, trebuie să se întoarcă la Ierusalim – ce este între cele două? Ei bine, acest tip de ținut deșertic dur. Este plin de dealuri și văi, râuri și obstacole. Ascultați: „Un glas strigă: ‘În pustiu pregătiți calea Domnului, îndreptați în loc neumblat o cale pentru Dumnezeul nostru!” Iată deci imaginea! Babilonul – Ierusalimul. Dumnezeu cheamă Israelul acasă. Dar între cele două, un ținut dur. Este nevoie de o cale lină, care să faciliteze călătoria Israelului înapoi acasă. Mă gândesc cum acum, trăind aici în sudul Californiei și în Santa Barbara, suntem chiar pe coasta mării, și chiar la nord de noi e acest ținut frumos, dar pustiu. Când trebuie să urc în partea de nord a regiunii mele… dacă nu ar exista drumuri ar trebui să traversez un ținut foarte dificil. Dacă m-aș întoarce pe vremea lui Juníper Serra, mi-ar lua luni să ajung în zona de nord a propriei mele regiuni. Slavă Domnului, există această – șosea, cum îi spunem aici – există această șosea: plată și dreaptă, de parcă trece peste dealuri și văi, permițându-mi într-o oră să ajung la 100 km în nord. Aceasta e imaginea. Construiți o cale în pustiu pentru a facilita călătoria Israelului din Babilon înapoi acasă.

Și apoi încă ceva, tot din prima noastră lectură. Ascultați: „Iată, vine Domnul Dumnezeu cu putere și brațul Lui stăpânește! Ca un păstor își va paște turma: cu brațul Lui va aduna mieii și îi va ridica la pieptul Său.” Observați imaginea: Israelul este în Babilon. Am construit această cale pentru a le facilita călătoria. Dumnezeu i-a chemat acasă, iar acum, la sfârșitul călătoriei, iată Păstorul, gata să primească oile și să le adune aproape de El. Este frumos! De aceea această secțiune din Isaia este atât de lirică, este atât de înălțătoare. Dumnezeu își cheamă poporul acasă. Bine. Acesta e contextul dat de Vechiul Testament. Păstrați-l bine în minte.

Dar acum, în Evanghelie, avansăm în timp cu 500 de ani. Ajungem la această figură tulburătoare, descrisă în Evanghelia de astăzi, a lui Ioan Botezătorul. Ascultați aceste versete de început din prima Evanghelie: „Așa cum este scris în profetul Isaia [tocmai am auzit] ‘Iată, Eu îl trimit pe îngerul Meu înaintea feței tale; el va pregăti calea ta. Glasul celui care strigă în pustiu: «Pregătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui!»'” Hmmm! Cine este Ioan Botezătorul? El își asumă identitatea acestui profet isaian care îl cheamă pe Israel să îndrepte calea pentru a face călătoria înapoi la Tatăl. Găsim același limbaj, dar acum exilul nu este atât de mult unul literal și politic. Exilul descris aici este unul spiritual: exilul din păcat. Ce efect are păcatul asupra noastră? Păcatul este o îndepărtare de Dumnezeu. E o modalitate ușoară de a-l înțelege. Suntem meniți să fim adunați aproape de inima lui Dumnezeu; păcatul este o îndepărtare. Mi-a plăcut mereu descrierea Sf. Augustin privind o călătorie în țara neasemănării. Suntem făcuți după asemănarea lui Dumnezeu; când păcătuim, rătăcim departe de locul în care ar trebui să fim.

Ioan Botezătorul este figura lui Isaia care cheamă Israelul acasă – nu atât din exilul politic, cât din exilul spiritual. Dar folosind același limbaj. Avem nevoie de o cale. Avem nevoie de o cale dreaptă pentru a facilita călătoria. Acum ascultați-l în continuare pe Ioan: „Unul mai puternic decât mine vine după mine, căruia eu nu sunt vrednic, plecându-mă, să îi dezleg cureaua încălțămintei. Eu v-am botezat cu apă, însă El vă va boteza în Duhul Sfânt.” Bine. Chemându-l pe Israel acasă, acum din exilul spiritual, Dumnezeu așteaptă să îi primească, ca păstorul care își primește oile. Este nevoie însă de o cale. Cine este calea? Tocmai Cel pe care îl anunță Ioan. „Vine unul mai puternic decât mine!” Referindu-se la El însuși, Isus va spune: „Eu sunt calea, adevărul și viața”. Frumos. Toma de Aquino spunea că în divinitatea Sa, Isus este adevărul și viața; dar în umanitatea Sa, El este calea. Frumos, nu? El este într-un sens obiectivul căutării, deoarece este divin, dar în umanitatea Sa, El este calea.

Acum înțelegem de ce în această duminică de Advent auzim atât de la Isaia cât și de la Ioan Botezătorul. Trebuie să ne mutăm în spațiul celor care se simt exilați de la Dumnezeu. Captivitatea babiloniană este un fel de prefigurare politică. Suntem cu toții în exil, dar Dumnezeu ne cheamă acasă. „Timpul procesului tău s-a sfârșit; te chem înapoi.” Avem totuși nevoie să construim o cale. Vestea bună este că Dumnezeu a construit calea pentru noi. Și calea are un nume: Isus Cristos. Adventul este această invitație de a merge pe calea Sa. Cât de des în Evanghelii Isus spune: „Urmați-mă.” „Veniți după Mine.” Dar face ideea mai vie: „Mergeți pe calea care sunt Eu. Eu sunt calea.” Ori de câte ori mă gândesc la aceasta, nu pot să nu mă gândesc la vechea melodie a lui Paul Simon: „Pod peste ape tulburi”. „Ca un pod peste ape tulburi mă voi întinde.” El se propune deci pe sine ca drum peste acest spațiu problematic. Într-un mod foarte similar, Isus însuși este ca podul peste ape tulburi. El este calea ce străbate ținutul dificil. Înaintând în timpul Adventului, să ne angajăm cu toții să mergem pe calea care este chiar El, ce duce înapoi la Tatăl, care abia așteaptă să ne primească.

Vă mulțumesc pentru vizionare! Dacă v-a plăcut acest video, vă încurajez să îl distribuiți și nu uitați să vă abonați la canalul meu YouTube.