Centralitatea lui Cristos

Episcopul Robert Barron

În lumea noastră post-modernă suntem adesea ispitiți să îl vedem pe Isus ca un guru spiritual între mulți alții. Dar Isus face cât se poate de clar că El este unicul Fiu al lui Dumnezeu. Astfel Isus clarifică faptul că toate bunurile pământești își găsesc valoarea în relație cu El. Dacă credem că Isus este cel cine spune că Este, trebuie să lăsăm deoparte ranchiunele, dorințele personale, chiar și cele mai sacre obligații lumești pentru a putea merge cu adevărat și total alături de El.

Data originală a clipului: 22 iulie 2016.

Clipul este subtitrat în română (traducerea: Schnaider Anelize). Dacă nu apare în clip, activați-o.

Durată: 9 min 7 secunde
Limba (audio): engleză
Subtitrare (text): română

Vezi pe YouTube
Etichete:

Una din tentațiile lumii postmoderne este să îl vedem pe Isus ca un mare învățător, un guru spiritual între atâția alții. Problema este că aceasta contrazice logica Noului Testament. Noul Testament ne spune iar și iar că Isus este Fiul lui Dumnezeu, că există o centralitate a lui Isus la care nu se poate renunța. Când înțelegi aceasta, o extraordinară claritate vine în viața ta spirituală. În multe privințe, Evangheliile subliniază tocmai aceasta: dacă Isus este, fără echivoc, centrul vieții tale, atunci tot restul pălește, sau mai bine spus, se aranjează în jurul acestui centru. Dacă spui: „O, ce mare învățător! Mereu o sursă de inspirație spirituală!” atunci, desigur, pot să iau și să aleg, pe unul sau altul: pe Isus, pe Buddha, pe Mohamed, figuri seculare. Sigur, toți sunt importanți. Dar nu aceasta este logica Noului Testament.

Logica Noului Testament este: Isus – primul și ultimul, Alfa și Omega. „Cine nu adună cu Mine, risipește”, a spus Isus. „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea!”, a spus Isus. Odată ce știi aceasta, și îndepărtezi toate celelalte, totul își găsește o raportare la El. Cred că acest pasaj din Evanghelia lui Luca, cap. 9, este de mare ajutor în această privință de îndată ce avem această logică; acum să privim la acest episod. Merge cu discipolii Săi la Ierusalim. (Voi reveni, aceasta conduce mereu la cruce.) Acum este deci pe drum. Auzim despre câteva mici aventuri și conversații, toate fiind clarificatoare în acest sens. Trec așadar printr-un sat samaritean. Mai întâi e un lucru neobișnuit, căci mulți iudei pioși ocoleau Samaria. Era pământul bastarzilor. Isus însă, în mod tipic, trece direct prin Samaria. Făcând aceasta, samaritenii îi resping pentru că sunt evrei care merg la Ierusalim, ceea ce e rău. Samaritenii nu i-ar primi, nu i-ar hrăni.

Îi auzim pe Iacob și Ioan – fiii tunetului, după cum îi numește Isus… Avem deci aici un indiciu de ce îi numește așa, căci Iacob și Ioan spun: „Doamne, vrei să cerem ca focul să coboare din cer și să îi nimicească?” Ce e aceasta? Un fel de indignare îndreptățită pentru că au fost tratați rău? Este un comportament rasist, agresiv, violent, nonincluziv ș.a.m.d.? Da, este. Ei simt această indignare îndreptățită și știu că sunt cu acest individ care are o putere unică așa că: „Hai să ne exprimăm indignarea invocând focul”. Sunt acestea sentimente de înțeles? Da, desigur. De-a lungul secolelor până azi mulți simțim așa. Să ne uităm în lume, câte sentimente rănite sunt. „Nu m-au tratat bine, așa că merită să fie distruși!” Dar Isus, se spune, s-a întors spre ei doar ca să îi mustre.

Ce se întâmplă aici? Ceea ce trebuie să dispară, dacă Isus este centrul absolut al vieții mele, sunt sentimentele mele personale de a mă simți rănit și că mi s-a făcut o nedreptate, indignarea mea îndreptățită, dorința mea de a îndrepta lucrurile. „Eu stabilesc lucrurile. Doamne, fă cum vreau eu!” Aceasta trebuie să dispară. Dacă jucăm altfel, atunci Isus nu este Domnul. Nu îl urmăm pe El, ci lăsăm propriile sentimente să ne guverneze viața. Acest lucru trebuie deci să dispară.

Apoi ascultați: „În timp ce mergeau, cineva i-a spus: ‘Te voi urma oriunde vei merge’.” Oh, bine. Ce frumos spus! Unii oameni din Evanghelii spun: „Doamne, fă ceva pentru mine!” Aceasta e mereu o formulă pentru dezastru, când îi spui lui Isus ce vrei tu să facă. Deci iată un lucru bun: „Te voi urma oriunde vei merge.” Dar ce îi răspunde (Isus)? „Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde să își rezeme capul.” Isus nu spune: „Pleacă de lângă Mine, ești o persoană rea”, ci spune: „Înțelegi pe deplin consecințele la a spune: ‘Te voi urma oriunde vei merge?'” Casa, căminul, cuibul, locul meu… este ceva foarte important pentru noi.

Îmi amintesc, cu ani în urmă, eram student în Europa și călătoream mult, cât de important era să am hotelul asigurat. Nu eram liniștit, nu puteam să fac liniștit turul orașului până nu știam că avem un loc unde să stăm. Este ceva special la a veni acasă după o călătorie lungă. Chiar și după o vacanță, a veni acasă este atât de plin de satisfacție. Ei bine, trebuie să dispară însă dacă îl urmezi pe Isus. Aceasta nu poate fi principala preocupare din viața ta, faptul că ești stabil, confortabil, relaxat. Îl urmezi pe El. Nu pot să nu mă gândesc că acum aproape un an, am fost chemat în Santa Barbara (California), ca să fiu Episcop. Acest lucru nu îl prevăzusem, am fost foarte surprins. Și a însemnat: sus, mută-te, lasă-i pe toți și tot ce cunoști, lasă-ți căminul, cuibul, locul unde te simți confortabil și pleacă. „Vulpile au vizuini, păsările au cuiburi, Fiul Omului nu are unde să își rezeme capul”. Dacă îl vei urma pe Isus oriunde merge, trebuie să accepți aceasta. Trebuie să cadă (siguranța casei).

Apoi, ascultați, în timp ce își continuă călătoria: „Altuia i-a spus: ‘Urmează-mă!'” Gândiți-vă la Isus chemându-vă, chemându-ne: „Urmează-mă!” Iar omul îi răspunde: „Doamne, lasă-mă să merg mai întâi să îl îngrop pe tatăl meu”. Îmi place aici că este aproape ca o scenă de comedie: un om vrea să îl fenteze pe Isus. Pentru că mai ales în cultura acelor timpuri, în timpurile biblice, dar și în cultura noastră, și cred că aproape în fiecare cultură, vorbim despre singura scuză care nu poate fi respinsă. Când spui: „Mă poți ajuta cu aceasta?” sau „Poți veni la petrecerea mea?” „Da, dar știi, tatăl meu a murit și trebuie să merg la înmormântare.” Cine ar pune la îndoială aceasta în vreun fel? „Da, sigur, sigur! Îngroapă-ți tatăl!” Iată deci replica înșelătoare. Ce spune Isus? „Lasă morții să își îngroape morții lor, dar tu mergi și vestește împărăția lui Dumnezeu!” Oamenii spun: „Este dur, împotriva familiei”. Nu, ce se întâmplă aici? (Isus) este unul din această cultură, care cunoștea și iubea familia. Dar… Isus e mai important decât familia ta, este mai important decât cele mai importante persoane din viața ta. Este mai important decât oamenii pe care îi iubești cel mai mult. Deci, trebuie să îți lași deoparte propriile sentimente. Trebuie să îți lași deoparte propriul cămin, propriul confort și pe oamenii pe care îi iubești mai mult trebuie să fie pe locul doi față de El. „Lasă morții să își îngroape morții” – este ca o palmă peste obraz. Da, dar este menită să ne trezească la acest adevăr.

Am amintit: unde merg ei? Merg spre Ierusalim ceea ce înseamnă un singur lucru: crucea. Ce este crucea dacă nu acest moment în care Isus lasă deoparte absolut totul. Gândiți-vă la El pe cruce: fără bogăție, fără plăcere, fără putere, fără onoare, fără familie, fără casă, fără nimic… Despuiat de tot… dar făcând voia Tatălui Său. „Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi”. Isus devine acum centrul vieților noastre în același fel. Ce este lămuritor legat de acest pasaj este că noi toți, care dorim să fim discipolii lui Isus, mergând cu El… Știți, atâta timp cât mulțimile aclamă, vremea e bună, avem mâncare, este nemaipomenit: „Sunt cu Isus!” Dar ești cu adevărat dispus să renunți la indignarea ta îndreptățită, la sentimentele tale de putere? Ești dispus să renunți la casa ta, la cei mai apropiați și dragi ție? Doar atunci când ești cu adevărat dispus să mergi până la cruce cu Mine, doar atunci ești cu adevărat discipolul Meu.