Papa Francisc și milostivirea

Episcopul Robert Barron

O interesantă analiză făcută de Episcopul Robert Barron legată de Papa Francisc și milostivire. Mai multe lucruri adesea greșit înțelese sunt clar explicate. Data originală a clipului: 23 octombrie 2015.

Clipul este subtitrat în română (traducerea: Mircea Fernea). Dacă nu apare în clip, activați-o.

Durată: 8 min 20 secunde
Limba (audio): engleză
Subtitrare (text): română

Vezi pe YouTube
Etichete: *

Venind din Philadelphia acum câteva zile, de unde am transmis vizita Papei, vă pot spune că presa americană îl iubește pe Papa Francisc. Ei cred că Papa Francisc este marea noutate. Și cu adevărat a fost primit cu entuziasm de aproape toată lumea. Dar presa s-a concentrat, bineînțeles, în special pe subiecte gen milostivire, incluziune, deschiderea înspre cei marginalizați și îl văd pe Papa reprezentând un fel de revoluție în viața Bisericii. De fapt, unul dintre comentatori a afirmat că nu și-ar putea imagina revenindu-se la Biserica dinainte de venirea Papei Francisc.

Văzându-l și făcând parte din cei ce au transmis evenimentul sunt de acord, îl iubesc pe Papa Francisc. Cred că Papa Francisc este extraordinar, dar trebuie să spun că mă opun insinuării că el reprezintă un fel de revoluție, sau că Biserica este radical schimbată după venirea lui, sau, și spun aceasta ca un apărător al Papei Benedict al XVI-lea, că reprezintă un fel de repudiere a predecesorului său. Aș spune că – și am spus-o în direct de câteva ori – cred că reprezintă un fel primăvară după această lungă „iarnă” a scandalurilor privind abuzurile sexuale. Faptul că Papa vine acum cu această abordare foarte pozitivă, ș.a., cred că reprezintă un fel de primăvară, dar nu cred că marchează o revoluție majoră în felul în care Biserica se înțelege pe ea însăși.

Cred că un mod de a înțelege aceasta este să privim atent la limbajul lui privind milostivirea. Deci, el este Papa milostivirii, „misericordia”, mergând înspre cei de la periferie, etc. Ei bine, lucrurile stau așa: a spune „milă” înseamnă a spune „păcat”. Se deduce uneori, în imaginația populară, că a spune milostivire înseamnă a spune că „păcatul nu contează”. „Dumnezeu e milostiv, e iubire, este pentru toți și atunci păcatul nu contează.” Dimpotrivă! Pentru că, și voi pune problema așa, teologic vorbind, nu este corect să spunem că Dumnezeu este îndurare. Corect este să spunem că Dumnezeu este iubire, deoarece iubirea este cea revărsată din cele Trei Persoane divine, din veșnicie. Este un aspect destul de subtil, dar important, pentru că mila este forma iubirii când e îndreptată spre păcătos. Sper că se înțelege.

Deci Dumnezeu este iubire, dintotdeauna, dar Dumnezeu nu este milostiv dintotdeauna, pentru ca Dumnezeu nu e păcătos; la început nu exista păcatul. Dar când iubirea divină se îndreaptă înspre păcat, ia înfățișarea milostivirii. Și astfel, să spui milostivire înseamnă să insinuezi, să presupui și să evidențiezi păcatul. Nu este ca și cum păcatul ar fi fost cumva dat la o parte sau că totul e în regulă. Nu! E pentru a evidenția păcatul.

Să ne gândim la una dintre metaforele preferate ale Papei: Biserica văzută ca un spital de campanie. Să ne gândim la ce înseamnă. Un spital de campanie, înseamnă un spital chiar lângă câmpul de luptă. Nu este un loc unde oamenii se duc pentru manichiură. Este locul unde oamenii care sunt răniți grav, astfel că viața le este amenințată, sunt aduși pentru a fi tratați. Care sunt implicațiile? Biserica tratează oamenii puternic răniți de păcat, puternic răniți de defectele culturii noastre. Să spui că Biserica este un spital de campanie, nu este deloc a spune „Păcatul nu contează! Cui îi pasă?” Nu, nu. Mila presupune păcatul.

Amintiți-vă de acel interviu faimos pe care Papa Francisc l-a dat, când a fost întrebat: „Cum v-ați caracteriza?” Și el a spus: „Sunt un păcătos care a fost atins de milostivire”. Așa! Aceasta așază relația corect. „Sunt un păcătos” – este primul lucru pe care îl spune, „și am fost atins de milostivire”. Milostivirea nu marginalizează pur și simplu păcatul, ci presupune existența lui.

Gândiți-vă și că acest Papă, mai mult decât oricare altul din viața mea, vorbește despre diavol. Despre diavol nu ca o metaforă delicată ci ca o ființă spirituală foarte periculoasă, care distruge și ne amenință. Din nou: milostivirea răspunde la o problemă serioasă. Gândiți-vă și că tânărul Jorge Mario Bergoglio, născut și crescut în credința catolică, are această experiență de convertire reală la vârsta de 17 ani, când se duce la spovadă. De ce te duci la spovadă? Pentru că îți zici: „Eu sunt bine, și tu ești bine?” Nu! Te duci la spovadă pentru că ai fost asaltat de propriile păcate. Și cu acea ocazie a simțit profund milostivirea divină, dar ca răspuns la propriile defecte.

El vorbește mult despre cei marginalizați, adică despre cei marginalizați economic și politic. Ce vrea să facă? Vrea să îi aducă de la periferie într-o poziție mai centrală. Să le dea acces la o viață mai bogată. Nu vrea să lase oamenii la periferie. În aceeași notă, vorbește despre periferia existențială. Și aceasta înseamnă nu doar cei care sunt marginalizați economic și politic, ci și cei care au fost marginalizați în sens spiritual, care au rătăcit departe de viața divină. Și ce dorește? Nu își dorește doar să meargă înspre periferie și să spună: „Totul e bine!”, „Rămâneți aici, la periferie.” Nu. Nu. El vrea să îi aducă de la periferie într-un loc spiritual mai bun. Mila presupune păcatul și vrea să facă ceva în privința păcatului. Nu doar să îl acopere, nu doar să îl ignore. Cred că aceasta este una dintre probleme.

Cealaltă este dată de cuvântul incluziune: acest Papă susține incluziunea. Ei bine, da, ca brațele coloanelor lui Bernini, întinse dinspre Bazilica San Pietro, Biserica se întinde spre toate colțurile lumii. Biserica, bineînțeles, vrea să îi primească pe toți. Dar, după cum mentorul meu, Cardinalul George, spunea cândva cu o vorbă faimoasă: „Toți sunt bineveniți în Biserică, dar nu după condițiile lor – ci după condițiile lui Cristos.” Este foarte importantă această subliniere. Noi credem că incluziunea înseamnă: „Eu sunt bine și tu ești bine.” Biserica vine în întâmpinarea mea și mă primește indiferent ce fac. Nu, nu! Din contră. Biserica acceptă pe oricine, dar acceptă păcătoși spre convertire. Îi invită acum înăuntru pentru a găsi o nouă viață. Și despre aceasta vorbește Papa. El este din multe perspective un „Papă al convertirii”.

Probabil cel mai bun exemplu al acestei neînțelegeri este faimoasa remarcă a Papei: „Cine sunt eu să judec?” Și aș paria ca 97% din ansamblul societății, care aud această remarcă, au interpretat-o ca însemnând: „Papa crede că nu este nimic greșit cu homosexualitatea.” Ei bine, nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Contextul era scenariul ipotetic cu un preot lucrând în Biserică, și care are atracție pentru persoane de același sex, care a căzut în trecut, care acum este ferm pe drumul către convertire și încearcă să urmeze voința Domnului. În legătură cu acea persoană, Papa pe bună dreptate a spus: „Cine sunt eu să judec?” Pentru că acea persoană este un într-un loc propice spiritualității. Este deci un bun exemplu despre cum oamenii tind să interpreteze limbajul milostivirii mergând pe ideea: „Hmm. Cui îi pasă?!” Ca și cum Papa ar fi indiferent la natura păcatului. Nimic mai fals.

Toate acestea ne întorc la marele Augustin, care a spus ceva faimos cu mult timp în urmă, și anume că: „Miseria et misericordia” merg tot timpul mână în mână. Ce vrea să spună este: suferință și milostivire. Să spui „misericordia”, milă, înseamnă să admiți „miseria”, adică faptul că oamenii suferă atât de mult, că păcatul este real. „Miseria et misericordia” sunt întotdeauna două fețe ale aceleiași monede. Și de aceea ar trebui să ținem aceasta în minte când interpretăm cuvintele Papei Francisc.