Familia: scurtătura ta spre sfințenie

pr. Mike Schmitz

Pr. Mike explică faptul că a fi acasă, cu familia noastră, este una dintre modalitățile preferate ale lui Dumnezeu de a ne sfinți – dacă suntem sinceri cu privire la domeniile în care trebuie să creștem în relațiile noastre cu membrii familiei.

Traducerea subtitrării: Thomas Lörinczi.

Durată: 9 min 10 secunde
Limba (audio): engleză
Subtitrare (text): română

Vezi pe YouTube originalul

Etichete: *

Familia: scurtătura ta spre sfințenie

Vă salut! Sunt pr. Mike Schmitz și suntem la Ascension Presents. Iată ceva ce se întâmplă aproape tuturor studenților noștri când ajung la facultate, când vin în campus. Ajung aici și, dacă au avut o întâlnire cu Isus, încep să crească. Au acest grup în jurul lor care îi ajută să crească. Se roagă zilnic, poate merg la Liturghie mai mult decât o dată pe săptămână, poate participă la Sacramente, au oportunități de slujire, în care îi slujesc pe oamenii din jurul lor, sunt darnici și generoși… Ei cresc, cresc în viața spirituală și cresc atât de mult încât ajung în punctul în care zic: „Doamne, nu eram prea răbdător, dar acum sunt mult mai răbdător! Nu eram prea generos, dar acum sunt așa de generos! Nu eram prea amabil, dar acum sunt foarte amabil cu oamenii! Este așa de bine!”

Apoi, vine Ziua Recunoștinței sau vacanța de Crăciun sau vacanța de vară sau intrăm în carantină și toți trebuie să meargă acasă și să petreacă exagerat sau enorm de mult timp cu membrii familiei. Și iată ce se întâmplă. Fie că e pentru un weekend prelungit, fie pentru două săptămâni, patru luni sau câte or fi fost în carantină, ei se adună cu familia lor și brusc își dau seama de ceva. Să sperăm că își dau seama de aceasta: „Nu sunt așa sfânt pe cât credeam, pentru că nu mai sunt în comunitatea mea, în comunitatea catolică din campus, nu mai sunt printre acești creștini care mă susțin în creșterea mea. Acum sunt cu familia mea, și îi iubesc (sper că îi iubești) și ei mă iubesc pe mine (sper că ei te iubesc). Dar, de asemenea, ne enervăm reciproc. De ce persoanele din familie tind să mă enerveze mai mult decât oamenii cu care sunt la facultate (sau oriunde altundeva ai fi, la muncă)? De ce pot fi răbdător, amabil și generos cu oamenii de aici dar cu rudele mele, pe care spun că le iubesc cel mai mult, îmi e cel mai greu să fiu amabil, răbdător și toate acelea? De ce?”

Iată mai multe motive. Un motiv e acela că mergi la facultate – acolo e un grup pe care îl alegi, nu? Tu decizi să fii alături de acei oameni. Acasă – nu poți alege. Trebuie să fii alături de acești oameni. E un motiv pentru care comunitățile de călugări pot fi ocazii incredibile de creștere. Pentru care familiile sunt ocazii incredibile de creștere, căci ți se spune: Pe cine să iubești? Pe acei oameni. Nu îi poți alege. În timp ce la facultate, la muncă, oriunde ești în viață, cumva putem alege oamenii cu care ne petrecem timpul și, de obicei, tindem să alegem oamenii cu care ne înțelegem mai ușor, cu care petrecem timpul mai ușor.

Al doilea motiv: adesea ceea ce se întâmplă este că sunt amabil pentru că în cea mai mare parte mă lasă în pace. Adică atunci când sunt la facultate sau cu prietenii mei pot alege când să dăruiesc. Dar acum sunt acasă și ei pot avea pretenții de la mine. De multe ori, prieteniile la școală și dinafara casei sunt nu doar prietenii pe care noi le-am ales, ci și prietenii în care nu neapărat cerem mult unul de la celălalt. Familia e diferită, pentru că familia mea spune: „Am nevoie să faci aceasta”, spre deosebire de un prieten: „Hei, facem chestia aceasta. Poți să mă ajuți cu ea?” „Sigur” – o dată! Dar mama spune: „Am nevoie să ieși și să faci aceasta”. Tata: „Am nevoie să faci aceasta”. Fratele sau sora: „Am nevoie să…” Toate aceste situații în care nu prea mai pot să îmi trăiesc viața. Fiindcă, atenție, pot să fiu foarte darnic, foarte răbdător, foarte generos cu oamenii atunci când decid eu în ce condiții. Apoi ajung acasă și familia mea spune: „Uite ce avem nevoie de la tine.”

Când merg acasă și văd că acele lucruri despre mine sunt încă adevărate: încă sunt egoist, încă sunt mic, nu sunt așa de sfânt pe cât credeam că sunt – aceasta nu este pentru că familia mea mă face să nu fiu sfânt. Este pentru că acele relații arată despre mine ceva ce nu știam că este adevărat. Să revenim la aceasta: unele dintre prietenii, unele dintre relații nu pun nerăbdare în mine, nu pun lipsă de generozitate în mine, nu pun egoism în mine, ele pur și simplu arată cantitatea de egoism, de nerăbdare, lipsa de generozitate care erau deja acolo. Familiile noastre dezvăluie aceasta și familiile noastre văd aceasta. Uneori, prietenii tăi nu vor vedea aceasta, căci nu te văd de așa aproape, nu văd versiunea ta neprelucrată, dar familia ta o vede. Și uneori, în versiunea neprelucrată, de rușine, vrem să fugim; de rușine, vrem să ne îngropăm; de rușine spunem: „Bine, am eșuat! Am crezut că sunt sfânt, dar nu sunt.” Căci acesta e adevărul: dacă nu sunt sfânt acasă, atunci nu sunt cu adevărat sfânt. Dacă nu sunt sfânt cu cei lângă care trebuie să fiu, atunci nu sunt cu adevărat sfânt.

În lumina la aceasta, dacă este adevărat, ce fac în situația aceasta? Poate să îmi fie atât de rușine de aceasta încât să fug sau pot spune: „Doamne, acest timp cu familia mi-a descoperit zonele din viața mea în care trebuie să mai cresc. Acest timp cu familia mea a dezvăluit despre mine ceva ce am crezut că e în trecut, dar am realizat că e încă în prezent, în prezentul meu, în realitatea mea, acum!” Ce voi face în privința aceasta? Voi spune: „Bine, nu voi fugi, nu voi ascunde aceasta ci o voi duce Domnului, o voi duce lui Isus.” Voi spune: „Doamne, am în continuare o problemă de temperament! Am în continuare o problemă de furie înăuntrul meu, pe care nimeni în afară de fratele meu nu o scoate la iveală. Doamne, nu mă voi ascunde de ea, nu voi fugi de ea, nu mă voi rușina, ți-o aduc Ție. Așadar, Doamne, a fost dezvăluită această mânie în mine, a fost dezvăluit acest egoism din mine, a fost dezvăluită această meschinărie, micime din mine”, așa că o aduc Domnului, spunând: „Doamne, Isuse, îți încredințez aceasta”.

Și când i-o încredințăm Lui spunem: „Doamne, pun aceasta sub stăpânirea Ta”. Atunci când i-o oferim Lui, El nu neapărat o va înlătura de la noi, dar când i-o oferim Lui, va face neapărat ceva cu ea. Aceasta este chiar povestea mea. Când îmi vizitez familia, îmi spun: „Nu sunt nici pe jumătate de generos ca și cumnații mei, nici pe jumătate de bun și altruist ca surorile mele, ca frații și părinții mei.” Și aceasta se dezvăluie foarte, foarte repede. Dacă acesta ești tu, nu te descuraja, ci încredințează-te lui Isus.

Dar al doilea lucru e: cum voi crește în această privință? Cum voi crește în această privință? Implică a fi vulnerabil. Dacă poți avea acest fel de discuție cu familia ta, te invit să o ai, pentru că ei văd deja aceasta, nu-i așa? Tu poate abia ai descoperit, dar ei: „Da, știam deja aceasta”. Tu spui: „Mamă, tată, frați și surori, oricine din familie, în săptămâna aceasta știu că am trăit împreună atât de mult, petrecem tot acest timp împreună. Care este o zonă în care aveți nevoie ca eu să mă cresc?” „Ești așa distras, ești pe telefon mereu, niciodată nu socializezi cu noi.” Oricare a fi acel lucru. „Mamă, tată, frați, surori, care e o zonă în care ați vrea ca eu să lucrez săptămâna aceasta?” Din nou, e nevoie de vulnerabilitate, căci e posibil ca ei chiar să o spună, dar le oferi permisiunea să o spună, căci nu e vorba doar de a-i da lui Isus și a spune: „Se ocupă Domnul de aceasta”, ci și de a spune: „Acești oameni sunt afectați de comportamentul meu, de ceea ce a fost dezvăluit. De ce aveți nevoie de la mine săptămâna aceasta? Cum ați dori să cresc săptămâna aceasta? Vreau doar să fiu vulnerabil acum. O zonă.”

Nu e o permisiune ca ei să sară pe tine: „Uite, toate chestiile acestea!” ci: „Uite, am vrea pur și simplu să fii ceva mai prezent.” „Când? Toată ziua sau…?” „La finalul zilei, la cină. Vrem să vorbim și tu nu prea vorbești.” „Ok, super! E un mod în care pot crește săptămâna aceasta.” Dar întreabă-i pe acei oameni, căci uneori cel mai bun examinator al conștiinței sunt cei din jurul nostru, care pot vedea inima noastră prin acțiunile noastre. Știu că vrei să aparții Domnului, știu că, în alte circumstanțe, ești sfânt și îl urmezi. Dar trebuie și acasă. Acasă. Hai să aducem credința acolo unde contează. Maica Tereza a spus: „Găsește-ți propria Calcutta!” Oameni îi spuneau: „Maică, voi merge în India, să îi ajut pe săracii de acolo!” Ea răspundea: „Mergi acasă și iubește-i pe cei din casa ta.” De ce? Fiindcă Maica Tereza știa ceea ce mulți dintre noi învățăm: dacă nu sunt sfânt acasă, sunt cu adevărat sfânt? Ai acum niște pași pentru a merge înainte, căci așa stau lucrurile. Trebuie să îi iubim pe oamenii cu care locuim chiar acum și acesta e modul în care Dumnezeu ne va sfinți. Din partea noastră, de la Ascension Presents, sunt pr. Mike. Dumnezeu să vă binecuvânteze!