Femeia de la fântână

Episcopul Robert Barron Episcopul Robert Barron: comentariu despre Femeia de la fântână Acum două săptămâni am avut marele privilegiu de a merge la Roma pentru a lua parte la o celebrare jubiliară pentru preoți, ca parte a Anului Milostivirii. Am ținut un discurs preoților vorbitori de engleză care erau acolo, din toată lumea. Erau din SUA și Canada, Anglia, Irlanda, Olanda, Letonia, Camerun, Ghana… am întâlnit preoți de pretutindeni. Ne-am adunat în minunata biserică Sant’Andrea della Valle, chiar în inima Romei. A fost o experiență minunată să fiu cu acești preoți și să le vorbesc, iar ceea ce am ales ca text a fost Femeia de la fântână, minunata relatare din cap. 4 al Evangheliei lui Ioan. Am extras patru învățăminte din această relatare, despre Milostivirea divină.

Iat-o pe prima: milostivirea divină este neabătută. Un lucru foarte important. Milostivirea divină este în căutarea noastră. Știu că am mai spus-o de un milion de ori, în diferite feluri: Biblia nu e istoria căutării noastre după Dumnezeu. Căutarea noastră după Dumnezeu nu e chiar atât de interesantă. E adevărată. E valabilă. Dar nu e atât de interesantă. Ce e cu adevărat interesant e căutarea lui Dumnezeu Însuși după noi. Dumnezeu e în căutarea noastră. Milostivirea lui Dumnezeu ne caută. Cum se vede aceasta în relatare? Isus merge în Samaria, nu? Așadar pornește din Iudeea, din sud. Urcă spre Galileea, din nord. Majoritatea evreilor pioși ar fi ocolit Samaria, căci era necurată. Era un ținut al „corciturilor”. Drept urmare, evreii pioși o ocoleau. Isus intră în ea. Acesta este primul lucru. El îi caută pe cei marginalizați, pe „corcituri”, pe cei uitați, pe toți aceștia. El ne caută, trece peste granițele pe care noi le-am stabilit. Mai mult decât atât: e un evreu care vorbește cu o samariteană. E un bărbat care vorbește cu o femeie, fapt de asemenea nemaiauzit în public.

Și, în sfârșit, femeia care vine la amiază, și singură, ca să ia apă – este ciudat, căci nu vii în cel mai arzător moment al zilei. Vii dimineața sau la sfârșitul zilei. Și vii cu alți oameni. Era un fel de eveniment public, festiv. De ce ea vine în cel mai prost moment al zilei și singură? Ei bine, vom afla, desigur. Este o păcătoasă publică. Lui Isus nu îi pasă, trece și peste această graniță. Și se apropie de ea. Iată primul lucru ce trebuie știut – le-am spus preoților. Iar la Papa Francisc vedem pretutindeni această temă: milostivirea lui Dumnezeu este neabătută. Să ne întoarcem la unul dintre eroii mei spirituali, Thomas Merton, care a spus că principala problemă a religiei este problema prometeică. Prometeu, în cunoscutul mit, fură focul de la zei și zeii sunt supărați și îl prind și îl pedepsesc veșnic, pentru că divinitatea și omenirea, în acea perspectivă, sunt rivali. Trebuie să furăm lucruri de la divinitate căci divinitatea nu vrea să ni le dea. Nu aceasta este Biblia! Nu aceasta este Biblia! Dumnezeu nu are nevoie de lume. El nu încearcă să apere ceva de lume. „Toate ale mele sunt ale tale”, îi spune tatăl fratelui mai mare, în parabola Fiului risipitor. „Uite! Nu trebuie să le șterpelești de la mine. Nu trebuie să fii sclavul meu ca să le obții. Toate ale mele sunt ale tale, nu înțelegi încă acest lucru?” Aceasta e milostivirea neabătută a lui Dumnezeu, ce învinge problema prometeică.

A doua temă pe care am extras-o din relatare e că milostivirea divină este îndumnezeitoare. Uneori credem că milostivirea divină este doar curativă, adică ne vindecă de ceea ce e rău în noi, rezolvă problema păcatului. Ceea ce într-adevăr face, dar este mult mai mult, pentru că milostivirea divină vrea să ne atragă în dinamica vieții divine. Dumnezeu dorește să împărtășească viața Sa cu noi. Mergeți la profetul Isaia care spune ceva ce e uluitor cu cât te gândești mai mult. „Ziditorul tău vrea să se căsătorească cu tine”, spune Isaia. „Ziditorul tău” este Dumnezeu, cel care te-a „zidit” în existență. Și ce vrea să facă acum? Am înțeles bine? Nu vrea să te domine sau să îți dea legi sau să te facă să te supui Lui sau altele, ceea ce toate religiile ar spune. Nu, nu! El vrea să se căsătorească cu tine. Ce este căsătoria, dacă nu metafora nec plus ultra, supremă, pentru intimitate. Dacă ești poet și cauți care e cel mai înalt tip de intimitate intelectuală, fizică, sexuală, psihologică, unde ați merge? Ați merge la căsătorie, nu? Este o împărtășire a vieții. Este ce dorește Dumnezeu. Dumnezeu dorește să se căsătorească cu noi. Cred că majoritatea oamenilor, chiar și a celor biblici, nu gândesc în acest fel. Iată ce vrea Dumnezeu să realizeze în cele din urmă.

Acum urmăriți, urmăriți în istoria femeii de la fântână. Dacă te oprești la o fântână și ești o persoană biblică, te gândești automat la căsătorie. De ce? Vedeți când trimite Abraham oameni să găsească o soție pentru Isaac și se opresc la o fântână și acolo îi găsesc soția. Iacob își găsește soția la o fântână. Moise se așază lângă o fântână și atunci vine Sefora, soția lui. Și astfel, poporul israelit, când auzeau de fântână, se gândeau: „O! Iată o situație ce duce la căsătorie.” Ei bine, iată un bărbat care stă la o fântână, cu o femeie. Sf. Augustin a spus frumos că femeia de aici, samariteana, simbolizează Biserica. Ce este Biserica? Este Mireasa lui Cristos, care este Mirele. Așadar acesta e un fel de loc de pețit, această fântână. Ce face Isus? Îi spune: „Dă-mi să beau”. Ea se miră: „Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, o femeie samariteană?” „O, dacă ai fi știut cine îți cere, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie!” Aceasta e fizica spirituală, ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea numea „legea darului”, și anume că ființa ta sporește în măsura în care o dăruiești. Este legea fundamentală a vieții spirituale. Noi credem contrariul: că ființa îmi sporește cu cât mă agăț de lucruri. „Dă-mi. Lasă-mă să mă agăț de ele.” Dar viața divină – cu ce vreau cu adevărat să fiu umplut e Dumnezeu. Dumnezeu este Iubire. Prin urmare, a fi umplut de iubire înseamnă a fi umplut de dăruirea de Sine. Așa cum Dumnezeu îmi dăruiește mie, eu dau acest dar mai departe, și apoi primesc mai multă viață divină, pe care apoi o dau mai departe și primesc mai multă viață divină… Și în acest minunat ritm devin participant la viața divină. Așa ajunge Ziditorul meu să se căsătorească cu mine. Aceasta e calitatea îndumnezeitoare a milostivirii divine. Bine ați venit la Sacramente, la Liturghie, la Spovadă, la Euharistie. Toate acestea sunt menite să fie o participare la viața divină. Acesta este a doua idee.

A treia idee, care cred că este foarte importantă în ziua de azi: milostivirea divină e exigentă. Cădem foarte ușor azi în jocuri cu sumă zero (eu câștig dacă tu pierzi). Cu cât subliniez mai mult milostivirea divină, cu atât trebuie să subliniez mai puțin exigența divină. Dacă spun milostivire, milostivire, milostivire toată ziua, atunci ar trebui să ascund exigența. Nu, nu, nu, e o prostie! E o logică nebiblică, necreștină. Chesterton a spus bine: marea logică „și una și alta” a creștinismului. Isus e Dumnezeu adevărat și om adevărat, și acea logică ne invadează oarecum toată gândirea. Cum a spus el: „Ne place roșul, ne place albul, avem o ură sănătoasă față de roz. Ne plac amândouă culorile în integritatea lor.” Așadar: milostivire, milostivire, milostivire – da, până la capăt. Nu o poți proclama prea mult, nu o poți proclama prea mult. Dar milostivire și exigență, și exigență morală. Unde o vedem aici? Sf. Augustin a spus frumos că fântâna la care vine femeia în fiecare zi simbolizează dorința concupiscentă, care înseamnă dorință greșită, dorință spirituală dezordonată. Așadar, la fântână vin ca să mă umplu, pentru a fi fericit, cu avere și onoare și privilegii și putere și așa mai departe. Toți avem o versiune a acesteia. Toți care urmăriți acest video. Inclusiv eu. Toți avem o versiune a acesteia. Este ceva la care mergem și „bem” și primim ceva satisfacție dar apoi ne e sete din nou, așa că ne întoarcem și ne întoarcem, în acest ritm disperat care nu ne duce nicăieri în cele din urmă. Nu e exact ceea ce îi spune Isus femeii de la fântână? „Vii în fiecare zi la această fântână. Bei și îți e sete din nou. Eu vreau să îți dau apă care țâșnește în tine spre viața veșnică.” Iată calitatea divinizatoare. Dar exigența pe care o are e: „Trebuie să scapi de ritmul în care ai intrat. Încetează să mai vii la această fântână stupidă și vino la apa pe care vreau Eu să ți-o dau.”

Și apoi, îmi place cum introduce aceasta și ce frumos ajunge la acest punct. Nu începe cu aceasta, ar fi greșit. Ascultați ce spune: „Cheamă-l pe bărbatul tău”. Ea se simte acum în largul ei cu El și spune: „Ei bine, nu am bărbat.” „Adevărat. Ai avut cinci și cel cu care ești acum nu este bărbatul tău.” Frate, nu e dur cu ea? Frate, nu îi pune exigențe morale? Da, îi pune. Tocmai Cel care spune: „milostivire, milostivire, milostivire”, neabătut, non-prometeic, ne împărtășește viața divină. Ziditorul vrea să se căsătorească cu tine. Toate acestea rămân adevărate. Total! „Și prin urmare îți impun exigențe. Prin urmare trebuie să scapi de lucrurile care opresc curgerea vieții divine în tine.” Și astfel, cei care urmăriți acest video, nu pot exagera cu milostivirea divină, nu vreau. Milostivire, milostivire, milostivire, toată ziua și toată noaptea și toată ziua următoare. Dar aceasta implică exigențe. Implică schimbare. Așadar Isus ne cheamă la metanoia, la convertire. Întrebarea e: care este fântâna? Care este fântâna? Numiți-o. Numiți-o, toți aveți una, eu am una. Sau două, sau trei. Care sunt ele? Și scăpați de ele. Răspundeți la milostivirea divină în acest fel.

Ultima idee, a patra, pe care le-am spus-o preoților: milostivirea divină ne trimite în misiune. Și este frumos. În Biblie, cum am spus de multe ori, nimeni nu are vreodată o experiență cu Dumnezeu fără să fie trimis. Nimeni. Nu e nici o excepție. În Vechiul și în Noul Testament. Nimeni nu are o experiență cu Dumnezeu fără să fie trimis. Așadar această femeie, auzim, după ce vorbește cu Isus, lasă jos urciorul cu apă și apoi merge în cetate și îl vestește pe Cristos. Ea devine primul evanghelist din Evanghelia lui Ioan – o poziție foarte importantă. Urciorul cu apă pe care îl lasă jos – ce simbolizează? Este convertirea. Ea pune jos acest vechi tipar ce o împătimește. Am terminat cu aceasta. Nu mai fac aceasta. Dacă nu identificați care e urciorul, care e fântâna la care vă tot întoarceți, dacă nu sunteți dispuși să lăsați jos acel lucru, încă nu sunteți unde trebuie. Dar odată ce ați ajuns acolo, deveniți automatic un evanghelizator. Ea merge să spună cetății ce? „Să vă spun despre acest om care mi-a spus tot ce am făcut.” E un lucru foarte interesant. Nu i-a spus literalmente tot, dar a descifrat codul vieții ei, nu? A descifrat codul. Chiar i-a spus tot ce a făcut pentru că a dezvăluit dinamica. „Ai alergat la aceste fântâni stupide toată viața ta, aceasta e problema ta.” Și ea a înțeles aceasta, a fost transformată de El, așa că vrea să le spună altor oameni despre El.

Ceea ce mă duce la definiția mea preferată a evanghelizării, care este: „Un cerșetor spunând altui cerșetor unde este pâine”. Și dacă înțelegem aceasta, atunci vom evangheliza. Dacă facem doar un exercițiu intelectual: „Lasă-mă să îți spun chestii interesante despre Isus, să îți spun adevăruri despre Isus.” Bine, bine! Nu aceasta e adevărata evanghelizare. Adevărata evanghelizare vine de la persoane care au lăsat jos urciorul, sub influența milostivirii divinizatoare a lui Cristos, și acum vor să spună lumii despre aceasta. Sunt și ei cerșetori, dar au găsit unde e pâinea și vor să știe și alții aceasta. Acestea sunt deci cele 4 lucruri pe care le-am spus preoților în Roma. Și pot să vă rog, cei care urmăriți acest video: spuneți o rugăciune pentru ei. Mă gândesc și îi și văd, cei 700 de preoți adunați acolo. Aproximativ 5000 de preoți au venit de pe tot pământul, țări și limbi diferite. Spuneți o rugăciune pentru acești preoți, ca să fie vestitori și purtători ai milostivirii divine.