Găsirea fericirii adevărate

Episcopul Robert Barron

Prieteni, lumi pe care Dumnezeu a făcut-o este bună, în ansamblul ei, și suntem meniți să ne bucurăm de ea; cu toate acestea, ne este foame de ceva care depășește această lume. Cristos este singurul care ne poate satisface cu adevărat.

Clipul este subtitrat în română (traducerea: Radu C.). Dacă nu apare în clip, activați-o.

Durată: 14 min 6 secunde
Limba (audio): engleză
Subtitrare (text): română

Vezi pe YouTube originalul

[etichete]

Pacea să fie cu voi! Prieteni, nu îmi place puritanismul în nici una dintre formele sale. La ce mă refer aici este genul de sistem exagerat și dualist de gândire religioasă care spune că ar trebui pur și simplu să fugim de bunurile acestei lumi. Am fost mereu de opinia lui Hilaire Belloc, care spunea foarte bine: „Oriunde soarele catolic strălucește / există muzică și râsete și vin roșu bun”. Suntem meniți să ne bucurăm de lumea creată de Dumnezeu. Geneza ne spune că lumea este bună, că tot ceea ce a făcut Dumnezeu este foarte bun, și suntem meniți să ne bucurăm de acestea. Sunt, așadar, împotriva puritanismului în toate formele sale. În același timp, nici un sistem, cum ar fi puritanismul, nu ar fi rezistat atât de mult – a fost prezent în lumea antică și de-a lungul secolelor, până astăzi – dacă nu afirma ceva adevărat. Care este acel ceva adevărat la el? Aici atingem, cred eu, un punct nevralgic major pentru toate religiile și pentru toate experiențele spirituale.

Trăim în această lume a lucrurilor bune, dar nimic din această lume nu satisface în cele din urmă cel mai profund dor al inimii noastre. Suntem în lume, cufundați în ea, cu toate aceste lucruri bune, plăcute, dar totuși foamea inimii noastre este pentru ceva care transcende lumea. Prin urmare, nu trebuie să fim atrași cu putere de bunurile acestei lumi. După cum spuneam, suntem la un punct nevralgic major. Și este atât de important să atingem ambele părți ale acestei probleme. Un „da” spus lumii, dar și, într-un mod foarte serios, un fel de „nu” lumii. Există o neliniște și un dor în noi toți. Gândiți-vă la cele mai frumoase experiențe din viața voastră. Mă refer la perioadele de cel mai mare triumf și de plăcere a simțurilor și de victorie și de împlinire.

Gândiți-vă la cele mai bune momente din viață. Ce au toate în comun? Toate au dispărut. Corect? Le-ați experimentat, pentru o vreme, poate la modul foarte intens, dar apoi s-au estompat și v-ați trezit din nou tânjind. Cu câteva săptămâni în urmă, eram acasă, la Chicago, și era în jurul datei de 4 iulie. Din camera mea de hotel, am putut vedea, în depărtare, orizontul orașului Chicago. Cred că era 3 iulie – au atunci un măreț spectacol de artificii. Așadar l-am putut vedea, de la distanță. Vezi atunci cum pleacă artificiile și aproape că nu există ceva în lume mai frumos: această minunată explozie de lumină într-un fel de tipar armonios. Și spui: „Ah, este minunat!” Dar apoi, ce? A dispărut. Într-o secundă, cât ai clipi din ochi. „Ah, privește!” – și apoi dispare. Cred că viața, în multe privințe, este așa, nu? Cele mai bune experiențe pe care le avem sunt ca o explozie de artificii. Minunat – și apoi dispare… și vrem ceva mai mult.

Fac plimbări pe plajă uneori, aici, în Santa Barbara, și există o zonă a plajei unde câinii sunt lăsați să fugă liber. Și întotdeauna mă gândesc că este o imagine a cerului. Ce vreau să spun este că atunci când stăpânul ia o minge de tenis sau ceva, o aruncă și câinele, cu nesăbuită degajare, aleargă pur și simplu după ea, în această zi frumoasă, iar câinele își folosește toate puterile fizice și ia mingea și triumfător se întoarce, cu un zâmbet mare către stăpânul lui și cred: „Acel câine, chiar acum, este perfect fericit”. Și chiar este! Este pur și simplu încântat, pentru că are parte de tot ce și-ar putea dori. Și nu mai are în el nici o altă dorință. A atins ceea ce este menit să atingă în postura de câine. Dorința lui este satisfăcută. Apropo de câini – unii dintre voi o știți pe Jolene, câinele producătorului nostru. Ea vine în casă, uneori. Pr. Steve, care locuiește cu mine, îi pregătește o mică „cină”. Iar Jolene face atunci acest dans extaziat. Se rotește în jurul ei, anticipând cina. Este o mică „cină”, cu mâncare pentru câini, mai nimic, dar ea este în culmea satisfacției, pentru că este tot ce își dorește; este tot ce și-ar putea dori. De aceea, câinii, în bucuria lor, pentru mine sunt o anticipare a raiului.

Vedeți, în această lume, oameni buni, nu vom fi niciodată atât de fericiți, pentru că avem o dorință pe care nimic din lume nu o poate satisface. Bine. Permiteți-mi să îmi conduc ideea mai înspre concret. Ne trezim în fiecare zi și mergem la muncă. Sunt unele zile, cu siguranță, în care găsiți munca chiar satisfăcătoare – prin valoarea ei intrinsecă, prin sentimentul de împlinire. Dar chiar și așa ceva, desigur, dispare. Și majoritatea zilelor la serviciu sunt probabil mai degrabă obișnuite. Și spuneți: „Mda, dar nu mă duc la muncă doar pentru binele în sine. Mă duc pentru că câștig bani, iar banii îmi permit să iau mâncare și să îmi plătesc casa, să caut ocazii de divertisment și așa mai departe”. Bine, bine… este adevărat. Și toate acestea sunt lucruri bune. Dar gândiți-vă la casa voastră. Indiferent cât de frumoasă vă este casa, în cele din urmă, vă saturați puțin de ea; în cele din urmă, începe să se dărapene și trebuie reparată. Poate vedeți o casă peste drum care vă place de fapt mai mult, iar casa proprie vi se pare cam plictisitoare în comparație. Știm cu toții că, în cele din urmă, casa va fi demolată, va dispărea. Casa aceea este bună, dar nu îți satisface cel mai profund dor al inimii tale. Nu poate.

Sau gândiți: „Da, mă duc la muncă pentru a obține bani, astfel încât să pot cumpăra mâncare”. Da, mâncarea este minunată! Avem nevoie de ea. Și uneori… nu suntem ca Jolene, nu suntem ca ea, învârtindu-ne extaziați după mâncare, dar s-ar putea să mă bucur de o masă bună și să o apreciez. Dar să recunoaștem, este nevoie de aproximativ 10 minute pentru a mânca cina, și apoi ce rămâne sunt câteva resturi și vase murdare – și poate simți un pic de indigestie ulterior. Mâncarea nu este menită să satisfacă cel mai profund dor al inimii voastre. Sau vă gândiți: „Mă duc la muncă pentru a face bani, astfel încât să pot avea ocazii de distracție”. Bine. Îmi plac divertismentul, muzica, filmele și piesele de teatru și altele. Și uneori ești foarte impresionat de aceste lucruri – un film impresionant, minunat, o piesă de teatru minunată, un concert minunat. Dar apoi se termină și te duci acasă și spui: „Bine, acum mă cam plictisesc din nou și caut altceva să mă entuziasmeze”. Totul în această lume este evanescent; totul dispare în timp. Nu este menit să satisfacă cel mai profund dor al inimii.

Spuneți: „Ce ziceți de ceva mai substanțial, precum relațiile noastre?” Ei bine, din nou, sunt minunate relațiile noastre, prieteniile noastre. Gândiți-vă la cea mai intensă prietenie – o relație de căsătorie. E frumoasă, reflectând iubirea lui Dumnezeu. Absolut. Da, într-adevăr. Unele dintre cele mai bune momente din viață au loc în cadrul acestor relații, dar relațiile sunt toate limitate într-o oarecare măsură. Avem dificultăți în ele. Sunt zile bune și zile rele, urcușuri și coborâșuri, iar uneori prieteniile se destramă. În cele din urmă, știm cu toții acest lucru, toate relațiile noastre se vor sfârși pentru că murim. Spuneți: „Bine, ce ziceți de momentul când primesc onoruri? E un sentiment minunat.” Da, este. Am avut privilegiul să fiu onorat de câteva ori în viața mea cu o diplomă onorifică sau cu un premiu sau ceva de genul acesta. Și este minunat! Sunt momente extraordinare. Oamenii spun lucruri frumoase despre tine și îți dau un premiu sau îți dau o diplomă. Minunat! Este ca și cum ar fi un foc de artificii. Buuum – nu e grozav? Și apoi? S-a terminat. Am câteva astfel de lucruri prin casa mea, precum diplome, premii și altele… Ei bine, sunt drăguțe. Îmi amintesc poate de ziua în care le-am primit și este un lucru frumos. Dar aș crede vreodată, vreo secundă, că acestea îmi satisfac cel mai profund dor al inimii mele? În nici un caz. În nici un caz. Sunt foarte superficiale, foarte evanescente. Uneori te simți aproape deprimat după primire, pentru că ai avut parte de un moment așa înalt, iar apoi, cu aceasta, s-a terminat. Nimeni nu mă onorează astăzi. Deci, foamea îți este stârnită din nou.

Bine. Poate că vă întrebați: „De ce acest Episcop îmi ține astăzi această predică cumva deprimantă?” Ei bine, în primul rând, intenția nu este să fie ceva deprimant. Intenția este să fie ceva realist spiritual. Avem aici un punct nevralgic… Nu sunt puritan; nu îmi place puritanismul. Această lume este bună. În ansamblul ei este foarte bună. Suntem meniți să experimentăm bucuria dată de onoruri și mâncare și băutură și relații și muncă și toate aceste lucruri bune. Dar nu suntem câini; nu vom fi niciodată la fel de fericiți precum câinii. Pur și simplu nu vom fi. Ei sunt o imagine a cerului. Dar în această viață noi nu vom fi la fel de fericiți precum câinii, căci avem ceva în noi care ne împinge dincolo de orice poate oferi această lume.

Și iată acum de ce vorbesc despre aceasta astăzi. Amintiți-vă: citim din cap. 6 al Evangheliei după Ioan – această minunată reflecție asupra Euharistiei. Săptămâna trecută am vorbit despre Liturghie, pentru că Ioan 6 începe cu un fel de evocare simbolică a Liturghiei. După ce Isus înmulțește pâinile și oamenii sunt săturați, vin să îl caute. Ascultați! Iată ceva din lectura noastră de astăzi: „Când l-au găsit pe țărmul celălalt, i-au spus: ‘Rabbi, când ai ajuns aici?’ Isus le-a răspuns și a zis: ‘Amin, amin vă spun, mă căutați nu pentru că ați văzut semne ci pentru că ați mâncat din pâini și v-ați săturat. Nu lucrați pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viața veșnică pe care Fiul Omului v-o va da.” Nu știu voi ce credeți, dar acesta e unul dintre versetele cheie din Biblie. Ascultați din nou: „Amin, amin vă spun, Nu lucrați pentru hrana pieritoare.” Tot ce am menționat în această predică, totul este mâncare pieritoare. Lucruri bune în sine, da, ca un foc de artificii care se stinge. Dar toate sunt pieritoare.

Nu lucrați pentru așa ceva, ci mai degrabă „pentru hrana care rămâne spre viața veșnică pe care Fiul Omului v-o va da”. Despre ce vorbește? Vorbește despre Euharistie. Aceasta este singura mâncare care vă va satisface. De ce? Pentru că, așa cum spunea Toma de Aquino, Euharistia nu conține doar puterea lui Cristos – nu este doar un simbol sau un semn al lui Cristos – ci Euharistia este „ipse Christus”, este Cristos însuși. Iar Cristos însuși este singurul bine care ne poate satisface. Înțelegeți acum de ce Liturghia, în timpul căreia Euharistia ni se dă ca mâncare și băutură, este o anticipare a cerului? Este o anticipare, chiar de pe acum, a satisfacției pe care o vom găsi în prezența lui Dumnezeu. Și de aceea facem lucruri precum să cântăm și să dansăm la Liturghie. Gândiți-vă la felul în care stăm, ne așezăm, îngenunchem și gesticulăm. Gândiți-vă la Jolene, făcându-și micul dans înainte să vină mâncarea. Ei bine, într-un fel, așa facem. Anticipăm, chiar de pe acum, singura mâncare care ne poate satisface în cele din urmă.

Euharistia – „o, este un simbol frumos!” Dacă asta este tot, lăsați-o baltă. Dar dacă Euharistia este „ipse Christus”, este Cristos însuși, atunci Euharistia este singura hrană care poate satisface cea mai profundă foame a inimii voastre. Iată de ce Conciliul Vatican II insistă că Euharistia este izvorul și culmea vieții creștine. De aceea este o tragedie faptul că atât de mulți dintre noi stăm departe de Liturghie. Ascultați: alergatul după toate aceste lucruri bune ale lumii – bine, bine, dar nu vor satisface inima voastră. Cristos, „ipse Christus” singur, poate face aceasta. Așadar nu vă irosi viața, poftind după această mâncare pieritoare. Mai degrabă, primiți de la Cristos însuși Pâinea Vieții. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Vă mulțumesc mult pentru vizionare! Dacă v-a plăcut acest video, vă încurajez să îl distribuiți și să vă abonați la canalul meu YouTube!