Iertarea de sine

Mă gândesc: „Doamne, de-ar fi lucrurile diferite”. Însă El îmi amintește: „Dar lucrurile sunt diferite. Acesta e adevărul. Aceasta e realitatea. Trebuie să o înfrunți.” Așadar, trebuie să o fac.

De ce este atât de greu să te ierți pe tine însuți?

Bună! Sunt pr. Mike Schmitz și suntem la Ascension Presents. Cineva mi-a spus recent: „Părinte, am fost la Spovadă. Știu că Dumnezeu m-a iertat. Știu că am fost readus în harul Său, dar îmi este greu să mă iert pe mine însumi.” Nu știu dacă ai mai fost în această situație în care îți este foarte greu să te ierți pe tine însuți. Dar e ceva foarte întâlnit, incredibil de obișnuit. Legat de această persoană care mi-a adus acest aspect în discuție, vreau să specific câteva lucruri. Unul e că vreau să specific că ea e dispusă să se încreadă în puterea lui Isus Cristos în Sacramentul Spovezii, că e dispusă să se încreadă în iubirea lui Dumnezeu pentru ea, pentru a putea spune: „Da, pot merge la Domnul cu stricăciunea mea, cu rănile mele, cu moartea mea, fiind mort în păcatul meu. Și El dorește cu adevărat să mă ridice, dorește să mă ierte.” E adevărat și pentru tine.

Știu că atât de des credem că păcatele noastre ne „descalifică”. Și totuși, dacă ne „califică” ceva pentru iubirea lui Dumnezeu, milostivirea Lui… Milostivirea e iubirea lui Dumnezeu atunci când nu o merităm. Milostivirea e a fi iubiți când nu merităm. Când ultimul lucru pe care îl merităm e iubirea, aceasta e milostivirea, aceasta e. Dacă ceva ne califică pentru milostivire e faptul că avem nevoie de ea, ceea ce e extraordinar, că Dumnezeu chiar vrea să ne-o dăruiască. El vrea ca noi să primim milostivirea Lui. Această persoană înțelegea așa clar că milostivirea în har, iertarea nu e ieftină. Câteodată mergi la Spovadă și spui: „Pare prea ușor. Pare prea ușor că sunt iertat. Am fost la Spovadă, am spus câteva cuvinte, preotul s-a rugat asupra mea. Iar acum sunt iertat? Pare prea ușor.” Și aș spune că ai dreptate. E ușor pentru tine. E ușor pentru mine. Însă ce face posibil ca Cristos să ne ierte prin Spovadă, prin slujirea preotului, este faptul că El a pătimit, a murit, a învins moartea și a înviat din morți. Este ușor pentru tine și pentru mine. Nu a fost ușor pentru Cristos. Înțelegem că această iertare, această milostivire este gratuită, însă nu este ieftină, în nici un caz. Așadar, persoana care vorbea cu mine a înțeles că acea realitate e atât de puternică, atât de importantă. Dar chiar și așa, ne găsim în situația în care nu ne putem ierta, ceea ce are sens. De ce? Din câteva motive.

Vreau să privesc la a doua poruncă mare. Prima poruncă mare: să îl iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu tot ce ai. A doua poruncă mare e să îl iubești pe aproapele ca pe tine însuți. Sunt câteva consecințe legate de această poruncă. Prima e că pentru a ne iubi aproapele bine, pentru a ne iubi aproapele ca pe noi înșine, aceasta implică, de fapt, că ne iubim pe noi înșine. Nu știu dacă ai privit vreodată așa lucrurile, dar integrată în a doua poruncă mare a lui Dumnezeu, să îți iubești aproapele ca pe tine însuți, este presupunerea că tu chiar ții la tine însuți, că tu chiar te vezi ca pe cineva care merită să fie iubit; că până nu mă văd ca pe cineva care merită să fie iubit și nu mă iubesc cu adevărat, îmi va fi foarte, foarte greu, dacă nu imposibil, să iubesc pe oricine altcineva.

Am dat peste un studiu care arăta că, cel puțin în America de Nord, oamenii mai degrabă își amintesc să le dea animalelor lor medicamente, decât să ia pentru ei înșiși medicamente. La o scară destul de semnificativă, atât de mulți oameni sunt dispuși să le dea animalelor lor medicamente și nu sunt dispuși să își amintească să ia pentru ei medicamente. Iar concluzia pe care unii oameni o trag de aici nu este că: „Ah, acei iubitori de animale, își iubesc animalele.” Da. Acei oameni își iubesc animalele, dar poate că nu se iubesc pe ei înșiși. Poate nu se văd pe ei înșiși ca o persoană care merită să i se poarte de grijă. Cel puțin nu la fel de mult ca și câinele, pisica sau papagalul lor. Acest lucru este incredibil de trist. Pentru că ai fost creat pentru iubire. Ai fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și chiar și când ești rănit ești bun. Dacă acesta e adevărul, chiar și când ești căzut, tot ești iubit. Chiar și când ai făcut lucruri oribile, tot ești cineva de care merită să ai grijă. A-ți iubi aproapele ca pe tine înseamnă deci că te iubești.

Dar în al doilea rând, ce este iubirea? Definiția clasică a iubirii este a dori binele celuilalt. În acest caz înseamnă a-ți dori binele propriu. Înseamnă a alege binele pentru tine. Și e ceva crucial în aceasta, ceva atât de important la aceasta încât dacă îl iubesc pe aproapele ca pe mine înseamnă că trebuie să mă iubesc, să mă văd ca pe cineva care merită să i se poarte de grijă, dar în al doilea rând, înseamnă că îmi doresc binele și pentru mine însumi. Așadar, care este binele pentru tine însuți? Ei bine, deja ai ales să fii iertat de Dumnezeu, să fii reconciliat de Dumnezeu prin slujirea preotului și Sacramentul Spovezii. Foarte bine. Două ok-uri, foarte mari. Dar, de asemenea, care ar fi binele pentru tine acum? Ar fi să ai acea greutate pe umerii tăi? Sincer, ar fi să îți lași păcatele la picioarele crucii, să primești iertarea, dezlegarea, și înainte să ieși din confesional, să iei înapoi acele păcate și să le duci cu tine?

Întrebare: cât de des este Dumnezeu glorificat când tu te învinovățești? Este o simplă întrebare. Cât de mult crezi că e glorificat Dumnezeu de fiecare dată când te învinovățești? Când tu și eu alegem să ducem această greutate a unui păcat care a fost iertat de Domnul Isus, prin viața, moartea și Învierea Sa, cât de mult crezi că Dumnezeu spune: „Da. Foarte bine. Îmi place aceasta. Îmi place că deși i-am iertat, că deși i-am iertat cu costul propriei Mele vieți, mă bucur că se învinovățesc în continuare. Sunt onorat și glorificat când o fac.” Nu se întâmplă aceasta. De ce? Pentru că nu acesta e binele tău. Dumnezeu te iubește. Aceasta înseamnă îți vrea binele. Așadar, dorește-ți și tu binele propriu. Chiar dacă e vorba doar de aceasta: „Vreau să fac doar ce îl va glorifica pe Dumnezeu. Așadar, mă voi învinovăți.” Nu. Dumnezeu nu este glorificat când te învinovățești.

Însă realitatea rămâne aceasta: e greu să ne iertăm pe noi înșine. Așadar, ce ne este greu să iertăm la noi înșine? Nu cred neapărat că e doar din cauză că am comis acest păcat, că am eșuat în a mă ridica la acest standard obiectiv. Cred că e aceasta: cred că sunt consecințe cu care îmi e greu să trăiesc. Cred că e pentru că oamenii au aflat și acum mă văd într-o lumină nouă, într-o lumină diferită. Cred că e pentru că sunt lucruri în afara controlului meu din cauza a ce am făcut în păcatele mele. Cred că sunt aceste trei lucruri: oamenii mă văd într-o lumină diferită; există consecințe; există acum lucruri în afara controlului meu, din cauza păcatului meu. Așadar, trebuie să înfruntăm acele lucruri.

Există un lucru numit reparație – dacă pot să repar cumva situația… De exemplu, dacă fur 500 de dolari de la cineva, pot fi iertat de aceasta, dar trebuie să restitui 500 de dolari acelei persoane. Dacă e posibil, trebuie să fac tot ce pot ca să restitui acelei persoane. Aceasta e de fapt o parte normală a procesului iertării, al reconcilierii. Da. Isus m-a iertat, și acum eu trebuie să aduc reparație. Dacă sunt deci consecințe în legătură cu care pot să fac ceva, atunci trebuie să fac acel lucru. Însă când nu sunt consecințe pentru care pot face ceva, nu pot aduce reparație, când experimentez doar rușinea sau văd aceste consecințe sau realizez că lucrurile nu sunt sub controlul meu acum, ce fac? Uite ce cred eu că poate ajuta cu adevărat: abandonarea. Ceea ce vreau să spun prin aceasta este că iau această rușine pentru care nu pot face nimic acum, iau consecințele pentru care nu pot face nimic, iau aceste lucruri care mi-au scăpat de sub control, pentru care nu pot face nimic acum, și le pun sub domnia lui Isus.

Aceasta nu e doar o practică spirituală, chiar dacă e o practică spirituală. Aceasta înseamnă a spune: „Doamne, nu pot face nimic aici. Dacă este ceva ce aș mai putea face, aș face. Nu pot reface relațiile acestea. Nu pot scăpa de rușinea aceasta. Ei știu acum despre mine aceasta. Există consecințe aici. Așadar, mă abandonez Ție. Pun totul, rușinea, consecințele, relațiile, lucrurile ce nu mai sunt sub control, le pun pe toate sub domnia Ta. Fii Domn peste toate. Iar dacă Tu ești Domn peste toate, eu nu sunt domn peste nici una din ele. Ești Domn peste toate. Tot ce pot face e să ți le încredințez, să mă abandonez, și când revine tendința de a mă învinovăți, acea rușine, acea vinovăție a mea, îți voi reîncredința acestea, îți voi preda din nou acestea. Voi pune încă o dată acestea sub domnia Ta. Aș spune că trebuie să fac aceasta în mod regulat. De ce? Pentru că sunt cineva care A) tind să păcătuiesc și B) tind să mă simt foarte prost pentru aceasta. Cum înfrunt aceasta? Evident, merg la Spovadă, aduc reparație, dar și abandonându-mă: „Doamne, nu pot face nimic. Pun aceasta sub domnia Ta. Mă pun pe mine, tot ce sunt, tot ce am făcut, sub stăpânirea Ta. Pentru că, Isuse, Tu ești Domnul vieții mele. Și dacă ești Domnul întregii mele vieți, înseamnă că Tu ești Domnul și al acestor părți rănite.” Oricum… așa cred eu.

Din partea noastră, de la Ascension Presents, sunt pr. Mike: Dumnezeu să vă binecuvânteze!