Imagini de la Isaia pentru Advent

Episcopul Robert Barron

Prieteni, Adventul invită la a reflecta la sosirea Mântuitorului nostru, care a venit să își răscumpere poporul. Nu ne putem gândi la noi înșine: „În esență sunt bine, spiritual vorbind”. Mai degrabă, trebuie să fim căiți; trebuie să nu uităm de captivitatea noastră în păcat. Acest timp liturgic cheamă la a ne face inimile suple, gata de modelare, gata de venirea Regelui nostru.

Clipul este subtitrat în română (traducerea: Radu și Oana C.). Dacă nu apare în clip, activați-o.

Durată: 15 min 7 secunde
Limba (audio): engleză
Subtitrare (text): română

Vezi pe YouTube Originalul

[etichete]
Pacea să fie cu voi și un an nou fericit! Ajungând la această primă duminică de Advent, ajungem la începutul unui nou an liturgic. Adventul, asemenea Postului Mare, este cu adevărat o perioadă penitențială. Nu prea facem această legătură. O vedem clar privitor la Postul Mare, dar a intra în Advent, a te pregăti pentru venirea Mântuitorului, înseamnă a intra în nevoia noastră de Mântuitor. Permiteți-mi să repet: dacă vrem să apreciem venirea Mântuitorului, trebuie să simțim, visceral, nevoia noastră de Mântuitor. Pentru că dacă nu simțim nevoia, atunci Isus e: „Eh, o figură interesantă și mare profesor de etică”. Dar El este Mântuitor în măsura în care știm că avem ceva de ce trebuie să fim salvați.

Mă refer des la programul în 12 pași, fiind atât de bogat spiritual. Iar parte din acest proces pentru cineva care e prins într-o dependență este să recunoști că ai ajuns la fund – adică să îți recunoști nevoia de ajutor. Dacă sunteți încă convins că sunteți bine, că puteți rezolva singuri această problemă, atunci nu sunteți gata să începeți. Aș spune deci, din perspectivă spirituală, că dacă spunem: „Eh, practic sunt bine; pot rezolva toate acestea”, ei bine, atunci nu sunt pregătit pentru venirea Mântuitorului. De aceea invit mereu oamenii, începând timpul Adventului, să intrăm în acel faimos și foarte vechi imn pe care îl cântăm la fiecare Advent: „O, vino, o, vino, Emanuel, și răscumpără Israelul luat prizonier”. Dacă nu te simți prizonier – că ești prins, că ai în jurul tău lanțuri din care nu te poți scoate singur – până când nu simți aceasta visceral, nu ești pregătit pentru Mântuitor. Numai când ești în captivitatea ta singuratică, strigi: „O, vino, o, vino, Emanuel – Dumnezeu cu noi”. Până când nu ajungi la acel punct, nu ești pregătit pentru venirea Mântuitorului. Aceasta e deci o practică spirituală excelentă în aceste săptămâni de Advent. Împărtășesc cu mulți oameni îngrijorarea că noi pur și simplu uităm, că trecem superficial prin Advent, că suntem atât de prinși în perioada Crăciunului încă de la Halloween. Nu, nu – ratăm această perioadă penitențială foarte importantă.

Ei bine, ce minunat: Biserica ne oferă acum, la începutul Adventului, o lectură frumoasă. Este din capitolul 63 din profetul Isaia. Iar Isaia, după cum știți, este marea figură de Advent din Vechiul Testament. Ce face acum, în acest pasaj, – și cred că e un punct frumos de meditație pentru noi toți – e să ne oferă o serie de imagini, fiecare menită să evoce acest sentiment de rătăcire, durere și neputință. Până când nu suntem pătrunși de puterea acestor imagini, nu vom ști cum este să tânjim după Mântuitor. Ce vreau deci să fac pe scurt e să privim la această serie de imagini, iar speranța mea e că una dintre ele – sau poate două, trei dintre ele – vă va vorbi. Că veți spune: „Da, aceasta exprimă ceea ce simt eu”. Și când se întâmplă așa, vă pregătiți pentru Mântuitorul.

Iată deci prima: „De ce ne lași să rătăcim, Doamne, de la căile Tale?” Aceasta este o imagine străveche, nu-i așa? – cea a căii. Să fii pe calea cea dreaptă, să mergi corect, să știi unde te duci. Prin urmare, păcatul e o rătăcire de la această cale. E a te pierde. Gândiți-vă la începutul „Divinei Comedii” a lui Dante: „M-am trezit, găsindu-mă singur și pierdut într-o pădure întunecată, după ce m-am rătăcit de la drumul drept.” Confrați păcătoși, ascultați-mă: știm cu toții cum este când, de pe calea pe care știm că ar trebui să o parcurgem, cumva ne-am rătăcit. Suntem într-o pădure întunecată și nu mai știm unde mergem.

Acest lucru se întâmplă probabil mai puțin astăzi datorită sistemelor GPS. Știu că se întâmplă mai puțin din această cauză. Dar sunt suficient de bătrân să îmi amintesc cum în primii ani de condus mașina – deci, cu mult înainte de a exista sistemele GPS, când ne bazam pe hărți sau pe indicațiile scrise ale cuiva – îți dădeai seama că te-ai rătăcit. Mergi înainte, mașina merge bine și te tot duci, dar îți dai seama brusc: „Nu știu pe unde mă duc. Și nici măcar nu știu cum să corectez această problemă.” Din nou, probabil că persoanele în vârstă își amintesc acel sentiment, dar e ceva particular la aceasta, nu-i așa? Acum probabil că doar îți programezi GPS-ul și spui: „Oriunde aș fi, mă va scoate!”, dar cu ani în urmă, îmi amintesc că mă aflam în acele situații de genul: „Sunt pierdut și nu știu cum să rezolv problema!”

Îmi amintesc când eram tânăr: învățasem cum să conduc și aveam poate 17 ani, cam așa, și eram în Chicago. Eram din suburbiile Chicago-ului, deci nu știam atât de bine orașul. La un moment dat conduceam, căutam, cred, o intrare pe autostradă și pur și simplu nu știam, nu știam unde eram. Până la urmă am ajuns cumva acasă, dar… intrați în acel sentiment. Acesta e ideea mea; acesta e ideea lui Isaia. Intrați în acel sentiment că am rătăcit de la calea care mă conduce la Dumnezeu, și nu știu cum să mă întorc pe ea. Când intri în acel spațiu, începi să tânjești după un Mântuitor. Biblia folosește adesea acea imagine a stelelor și aceasta pentru că popoarele antice navigau după stele. Noi nu mai facem așa, dar ei făceau, se bazau pe stele. Și dacă pierdeai contactul cu ele, era un „dezastru” (gr.: dus-aster, stea rea) – acest cuvânt înseamnă literalmente căderea stelelor, nu? Nu știu unde mă duc.

Iată o a doua imagine din Isaia: „De ce ne lași să ne împietrim inimile, ca să nu ne temem de Tine?” Inima, inima – Biblia iubește această imagine. Nu înseamnă atât de mult organul fizic de aici, ci nucleul (eng: core) – din latinescul cor pentru inimă – nucleul persoanei tale, centrul, temelia cea mai profundă pentru cine ești – aceasta e inima. Problema este inima împietrită! De ce? Pentru că Dumnezeu are ca scop să ne modeleze inimile astfel încât să devenim discipolii Săi și copiii Săi și imitatorii Săi. Dumnezeu vrea să modeleze nucleul nostru, astfel încât să fim așa cum vrea El să fim. Când Sfântul Paul spune, extaziat: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine”, avem aici pe cineva care are o inimă moale. Înțelegeți? Moale, astfel încât Dumnezeu să o poată modela.

Duritatea inimii înseamnă că inima mea a devenit ca lutul casant. Și astfel, atunci când Dumnezeu încearcă să o modeleze, inima se sfărâmă. Preiau imaginea de la Sf. Irineu, unul dintre eroii mei spirituali. Este bună, nu-i așa? Inima dură este casantă. Și astfel, când Dumnezeu exercită „presiunea” Sa mântuitoare, dacă vreți, inima se sfărâmă. Ceea ce dorește Dumnezeu este o inimă suplă, o inimă care este gata să fie modelată. În acest Advent, reflectați la această experiență a împietririi inimii. Opuneți oare rezistență la ceea ce Dumnezeu vrea să faceți și vrea să fiți? Dacă inima este împietrită – și este, la noi toți păcătoșii – nu pot să o fac suplă prin eforturile mele. De ce am nevoie? Am nevoie de har. Am nevoie de venirea acelei „ploi sacre” ce va înmuia inima casantă. „O, vino, o, vino, Emanuel, și fă-mi inima suplă, pentru ca Dumnezeu să o poată modela”. Iată un lucru bun pentru care să ne rugăm în timpul Adventului.

Iată o a treia imagine din Isaia: „Iată, Tu te-ai mâniat și noi suntem păcătoși”. Generația mea a fost crescută într-un fel de antipatie, ostilitate față de ideea de mânie a lui Dumnezeu. Nu am vrut niciodată să ni-l imaginăm pe Dumnezeu ca fiind mânios. Aceasta era considerată spiritualitate de modă veche. Oh, dar prieteni, permiteți-mi să vă spun: nu poți evita mânia lui Dumnezeu în Biblie. Practic în orice pagină a Bibliei e o referire la mânia lui Dumnezeu. Nu ne putem preface că pur și simplu nu există. Așa cum am mai spus, nu înseamnă că Dumnezeu a căzut într-o stare emoțională negativă. Nu vă gândiți la aceasta după modul în care noi ne enervăm. Este o metaforă pentru a exprima pasiunea lui Dumnezeu de a îndrepta lucrurile. Aceasta este furia lui Dumnezeu: pasiunea Sa de a îndrepta lucrurile. Prin urmare, ceea ce noi păcătoșii simțim cu adevărat e deci mânia Lui Dumnezeu, pentru că știm că suntem pe calea greșită. Știm că inimile noastre au fost împietrite. Știm că nu suntem așa cum dorește Dumnezeu să fim. Așadar, când îl simțim pe Dumnezeu, îl simțim ca fiind mâniat pe noi. Din nou, nu sentimentalizați limbajul transformându-l pe Dumnezeu într-un tată disfuncțional – nu spun așa ceva. Dar simțim această înstrăinare de Dumnezeu.

Permiteți-mi să sugerez: e un lucru bun într-un fel, pentru noi, păcătoșii. Situația este proastă atunci când ne tocim sensibilitatea; nici măcar nu suntem conștienți de mânia lui Dumnezeu pe noi, de înstrăinarea noastră de Dumnezeu. Nu, nu! Adventul e un moment minunat pentru a conștientiza faptul că nu suntem așa cum dorește Dumnezeu să fim și că El are o pasiune pentru a îndrepta lucrurile în noi. „Sunt în regulă și tu ești în regulă.” Era o carte faimoasă pe când eram copil. O prostie. Cel mai prost titlu. Cea mai proastă idee spirituală, dintotdeauna. Este complet opusă concepției biblice. „Eu sunt bine și tu ești bine”. Atunci cine are nevoie de un Mântuitor? Cine are nevoie de Dumnezeu, la urma urmei, dacă suntem bine? Nu, nu! Lucrurile stau dezechilibrat în ceea ce ne privește. Și îl simțim pe Dumnezeu ca mânios, ca dorind să îndrepte lucrurile. Treceți în acest spațiu, confrați păcătoși, și astfel vă pregătiți pentru venirea Mântuitorului.

Iată o altă imagine, tot din Isaia 63: „Toate faptele noastre bune sunt ca niște zdrențe întinate; toți ne veștejeam ca frunzele, vinovăția noastră ne poartă departe ca vântul”. Fiecare dintre ele este impresionată, nu? Fiecare. „Toate faptele noastre bune sunt ca niște zdrențe întinate.” Nu mă subscriu aici – și nici Isaia nu o face – la un fel de viziune a depravării totale. De genul: „Nu este nimic bun în mine”. Totuși, ceea ce se comunică aici e că totul din noi, într-o oarecare măsură, este întinat de păcat. E adevărat: chiar și cele mai bune lucruri pe care le facem, chiar și cele mai bune lucruri pe care le realizăm, sunt întinate într-o oarecare măsură de păcat. Nu mă pot culca pe ele, ca și cum: „O, mă descurc foarte bine pentru că fac unele lucruri bune sau, ocazional, sunt o persoană dreaptă”. Ei bine, nu este suficient!

Știți minunata poveste scurtă scrisă de Flannery O’Connor și numită „Revelația”, care vorbește în întregime despre spargerea carapacei neprihănirii de sine? La sfârșitul acestei minunate povești, există o viziune mistică a celor virtuoși care ocupă locurile de pe urmă în această mare procesiune spre cer, și apoi minunata afirmație: „Au văzut că până și virtuțile lor erau topite în foc”. Acesta este ideea pe care cred că o subliniază Isaia: „Uite, chiar și virtuțile noastre, chiar și ce e mai bun în noi, e pătat de păcat”. „Toți ne veștejeam ca frunzele.” Păstrați în minte această imagine. Nu o frunză la apogeu, în mijlocul verii, ci o frunză moartă, veștejită, ce e pe punctul de a fi luată de vânt. Lipsită de viață. Așa este să fii îndepărtat de Dumnezeu: devin lipsit de viață; mă veștejesc; capacitățile mele nu sunt cum ar trebui să fie. „Vinovăția noastră ne poartă departe ca vântul”. Nu e adevărat, din nou, confrați păcătoși? Știm cu toții cum e să te simți așa, când îmi cunosc vinovăția și mă face lipsit de viață. „O, vino, o, vino, Emanuel, și răscumpără Israelul luat prizonier.” Vă puteți identifica cu vreuna dintre aceste imagini? Eu unul pot. Credeți-mă, pot. Bine, bine! E un mod excelent de a vă pregăti pentru venirea Mântuitorului.

Și voi încheia cu aceasta, ultima imagine din lectura noastră. Este un fel de coda: „Totuși, Doamne, Tu ești Tatăl nostru; noi suntem lutul, iar Tu olarul; toți suntem lucrarea mâinilor Tale.” Iată din nou imaginea lutului suplu. Dacă ne lăsăm modelați de Dumnezeu, putem deveni așa cum vrea El să fim. Deveniți conștienți de împietrirea inimilor voastre. Fiți deschiși față de harul care va veni la Crăciun, ca Dumnezeu să poată acum să vă modeleze inimile și să vă modeleze viețile pentru a fi așa cum vrea El să fie. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Vă mulțumesc pentru vizionare! Dacă v-a plăcut acest video, vă încurajez să îl distribuiți și nu uitați să vă abonați la canalul meu YouTube.