Isus înviat poartă rănile iubirii

Pacea să fie cu voi! Prieteni, în a doua Duminică a Paștelui, Duminica Milostivirii, citim din magnificul cap. 20 al Evangheliei lui Ioan. Sf. Ioan, desigur, e un geniu teologic și spiritual, dar și un geniu literar. Și toate abilitățile sale se văd în această relatare despre Isus înviat. Dacă avem ochi să vedem, putem identifica în acest episod întreaga viață spirituală creștină. Iată cum începe: „În seara primei zile a săptămânii…” Evanghelia lui Ioan este foarte atentă la Cartea Genezei – multe conexiuni și subtilități. Prima zi a săptămânii, prima zi: e ziua creației, când Dumnezeu a spus: „Să fie lumină” și a fost lumină. Această zi a Învierii este o zi a unei noi creații, când întregul univers, prin harul lui Dumnezeu, este reînnoit, este restaurat, recreat. Să fie lumină, da, în prima zi; dar acum Cel care a spus: „Eu sunt Lumina lumii” va apărea în viața Sa înviată.

Unde se află discipolii? Sunt adunați, cu frică, în cenacol. Vă puteți imagina, desigur, după moartea lui Isus, cât de traumatic trebuie să fi fost pentru discipolii lui Isus. Probabil s-au gândit: „Vor veni după noi în curând”. Iată-i adunați cu frică în spatele ușilor încuiate. Vedeți, oameni buni, confrați păcătoși, că aceasta e o imagine grozavă pentru ceea ce ni se întâmplă spiritual în păcatul și în frica noastră? Ne închidem în noi înșine. De aici se nasc toate formele de defensivă. De aici provin ura, violența noastră. Ne închidem în noi înșine. Dar în ciuda ușilor încuiate, Isus vine și stă în mijlocul lor. Iată acum un cuvânt spiritual uimitor. Nu ne câștigăm mântuirea – nu putem. Nu putem răzbate prin ușile încuiate ale fricii noastre. Dar Cristos poate să intre. Harul invadează. Este o veste atât de bună! Cristos înviat poate depăși toate obstacolele pe care noi i le-am pus înainte. El e mai mare decât frica noastră, mai mare decât toate ușile încuiate pe care i le punem înainte.

Acum, Cristos înviat face aici ceea ce face de obicei. Parcurgeți toate relatările despre aparițiile Învierii – veți găsi acest element comun. Isus mai întâi își arată rănile. E extrem de important, nu? Nu trebuie să tratăm niciodată Învierea ca și cum doar ar anula Vinerea Mare. Ca și cum: „A fost doar o zi proastă. Păcat că s-a întâmplat. Acum vom uita de ea.” Nu, nu! Cristos Înviat poartă întotdeauna rănile și le arată. Cum așa? Pentru că acele răni s-au născut din păcatul nostru. Trebuie să vedem în rănile lui Cristos ura noastră, cruzimea noastră, violența noastră, preocuparea noastră de sine, nedreptatea noastră. Toate lucrurile care l-au dus pe cruce, ei bine, le poartă. Când suntem tentați să spunem: „Practic sunt bine. Totul e în regulă cu mine. În adâncul sufletului sunt o persoană bună” – nu, nu! Acele răni ale lui Cristos, da, chiar și ale lui Cristos înviat, sunt o amintire a păcatului nostru. Cred că am mai spus această istorioară într-un cadru omiletic: minunata Tereza de Avila, care a avut frecvent viziuni cu sfinți și cu Domnul, într-o zi i s-a arătat diavolul ca Cristos înviat, dar ea a perceput imediat înșelăciunea și a spus: „Piei!” Înainte de a pleca, el i-a spus: „De unde ai știut că sunt un impostor?” Și ea a răspuns: „Pentru că nu ai răni”. Acesta e semnul că avem de-a face cu adevăratul Cristos, da, chiar Cristos înviat, pentru că El poartă rănile păcatului nostru.

Dar apoi El spune: Shalom – pace. Nu v-ați aștepta, în cele mai multe relatări ale unor astfel de istorii, dacă cineva ar fi fost trădat, renegat, acuzat, părăsit, torturat, ucis, iar acum s-a întors din mormânt… la ce v-ați aștepta? V-ați aștepta să revină cu răzbunare și violență. Și le apare deci celor care într-adevăr l-au trădat, renegat, părăsit. Și le spune: Shalom. Shalom – pace, spunem noi, dar e un cuvânt care rezumă în Biblie tot ceea ce Dumnezeu dorește pentru noi. Este pacea care întrece orice închipuire. Este pacea pe care lumea nu o poate da. Ascultați: este pacea care vine din iertarea din partea lui Dumnezeu – da, chiar și a celui mai mare păcat al nostru. Care este cel mai mare păcat? Îl vedeți în rănile lui Cristos: faptul că Dumnezeu a venit și noi l-am ucis. Acesta este cel mai mare păcat posibil. Iar Isus, Dumnezeul ucis, stă acum înaintea lor și spune: Shalom. Aceasta înseamnă că nu există vreun păcat care, în principiu, să fie mai mare decât iubirea lui Dumnezeu. Vedeți cum creștinismul se naște într-un fel în acest moment, în măreața iertare a păcatelor manifestată în Shalom-ul oferit de Cristos înviat. Aceasta este toată ideea, oameni buni, într-un fel.

Dar apoi vine aceasta: El suflă asupra lor. Ce gest puternic, sugestiv! Auzim în Cartea Genezei, din nou, că Ruach Yahweh – însemnând suflarea lui Yahweh – plutește peste suprafața apelor. Această suflare a lui Dumnezeu e cea care dă naștere creației ordonate. Și acum, Cristos înviat – Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat – suflă asupra lor. Ce suflă dacă nu Ruach Yahweh, Duhul lui Dumnezeu? Iubirea care îi leagă pe Tatăl și Fiul, o suflă acum asupra discipolilor Săi, umplându-i cu acest Spiritus Sanctus, cu această suflare sfântă. Și apoi: „Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și Eu”. Nu există nici o excepție de la acest principiu în Noul Testament. Isus cheamă oamenii, da, într-adevăr, și apoi îi trimite. Îmi place faptul că Fulton Sheen a spus că viața creștină este jucată între aceste două imperative: „Vino!” și „Du-te!” Mare parte din activitatea lui Isus e: „Vino, vino! Rămâi cu Mine! Vino și vezi! Vino și urmează-mă!” Dar apoi: „Du-te. Du-te în misiune.” „Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și Eu”. Aceasta e Biserica, oameni buni, plină de Ruach Yahweh, plină de Spiritus Sanctus, plină de iubirea care e dincolo de orice păcat pe care l-am putea comite, pentru a merge înainte și a sufla același Duh în lume. Aceasta e misiunea voastră. Aceasta e misiunea mea. Aceasta înseamnă să fii membru al Bisericii lui Cristos.

Intrați în acel moment, oameni buni, în această a doua Duminică a Paștelui. Plasați-vă în cenacol. În ciuda fricii voastre, în ciuda ușilor încuiate, Cristos a intrat. Și-a arătat rănile – da, într-adevăr; nu uitați de păcatul vostru. Dar apoi vine Shalom-ul care e mai mare decât păcatul vostru. Și apoi imaginați-vă, dar mai bine chiar simțiți suflarea lui Isus. El suflă asupra voastră: „Primiți pe Duhul Sfânt. Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi”. Aceasta e misiunea voastră. A avea succes în lume, toate acestea, ok, ok, realizați aceste lucruri bune. Dar singurul lucru ce contează, unicul lucru ce contează în cele din urmă e: am suflat Duhul divin în lume? Aceasta înseamnă să fii membru al Bisericii.

Permiteți-mi să spun acum, în ultimele minute, un cuvânt despre Toma necredinciosul, pentru că la sfârșitul acestei relatări avem faimoasa istorie a lui Toma. Cele anterioare s-au întâmplat deci cu apostolii, dar Toma nu este acolo. Nu știm de ce, nu știm unde e, dar Toma nu este acolo. Se întoarce și îi spun ce s-a întâmplat. Îmi place mereu acea scenă: îmi imaginez entuziasmul lor! „Domnul, Domnul Isus a venit. Ni s-a arătat. Ne-a arătat rănile Sale, a spus Shalom, a suflat asupra noastră și ne-a trimis”. Și Toma: „Fiți serioși! Dacă nu pot să îmi pun degetele în rănile din mâinile Lui și să îmi pun mâna în coasta Sa, nu voi crede.”

Observați ceva aici – din nou, Cartea Genezei. Care este păcatul originar dacă nu o înșfăcare? Adam și Eva înșfacă din pomul cunoașterii binelui și răului. Iau ei singuri. A dorit Dumnezeu să țină binele oferit de acel copac departe de ei? Nu! Dar Dumnezeu a dorit să îl dea ca dar. Singurul lucru pe care nu îl putem face e să înșfăcăm viața divină, ca și cum ar fi prerogativa noastră, am putea-o lua în posesia noastră. „Am luat-o!” Vedeți: aceasta e problema! În însăși actul de a încerca să îl „înșfac” pe Dumnezeu, îl voi pierde. Pot primi viața divină doar ca dar, ca har. Care e problema cu Toma? Prima problemă e această „înșfăcare”. „Dacă nu văd, dacă nu pun degetul meu, dacă nu pun mâna în coasta Lui.” Ei bine, nu poți primi viața divină în acest fel.

O săptămână mai târziu, Isus vine iar, de data aceasta Toma e cu ei. „Toma, vino, pune-ți degetul în rănile din mâna Mea. Pune-ți mâna în coasta Mea.” Vedeți, își oferă viața în dar. Își oferă prezența în dar. Și ce minunat – și spun aceasta tuturor, oricui simte scepticism în ceea ce privește credința, care se identifică cu Toma, care se luptă să creadă. Tocmai Toma este cel care rostește cea mai profundă mărturisire din tot Noul Testament. Îngenuncheat la picioarele lui Cristos înviat, Toma spune: „Domnul meu și Dumnezeul meu”. Cel ce se îndoiește este cel care, în prezența harului, în cele din urmă și în mod deplin înțelege. Deci, într-un fel, nu disprețuiți propriile îndoieli, propriul scepticism. S-ar putea să vă conducă la acest moment de har, când puteți face această mărturisire deplină a identității lui Isus.

Doar o ultimă observație despre Toma. Care a fost problema acum? De ce Toma nu a înțeles? Ei bine, problema cu înșfăcatul – da. Dar și pentru că nu era în Biserică – era departe de cei Unsprezece. Isus a apărut în mijlocul apostolilor. Avem un mod codificat aici, în Evanghelie, de a spune că „a apărut în mijlocul Bisericii”. Când Toma s-a întors, fiind acum cu frații săi, fiind acum în Biserică, acesta e momentul când înțelege. Atunci primește cuvântul de har. Unde îl găsim pe Cristos înviat? Ei bine, El ne găsește în tot felul de moduri, dar locul privilegiat în care îl găsim este tocmai în comunitatea Bisericii. Este în Scriptură, în liturgie. Este în Sacramente: mai presus de toate în Euharistie. Este sub egida învățăturii și autorității Bisericii. Acolo îl găsim. Acolo îl auzim. Acolo primim cel mai bine darul harului Său. Așadar prieteni, în această a doua Duminică a Paștelui, întoarceți-vă la cap. 20 al Evangheliei Sf. Ioan. Recitiți această relatare într-un spirit de rugăciune. Cred că veți vedea întreaga viață creștină desfășurată în fața voastră. Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Vă mulțumesc mult pentru vizionare! Dacă v-a plăcut acest video, vă încurajez să îl distribuiți și să vă abonați la canalul meu YouTube.