Jertfă, legământ, ospăț

Pacea să fie cu voi! Prieteni, ajungem în această duminică la sărbătoarea Corpus Christi, Trupul și Sângele lui Cristos. Îmi place întotdeauna ocazia de a predica despre Euharistie pentru că, așa cum excelent a spus Conciliul Vatican II, ea este izvorul și culmea vieții creștine, de unde vine viața creștină și spre ce tinde ea. Este alfa și omega pentru creștinismul nostru. Așadar există întotdeauna ceva de spus despre Euharistie. Este întotdeauna important pentru noi să petrecem timp căutând să o înțelegem mai pe deplin. Avem azi aceste trei lecturi minunate. Și voi spune ceva scurt despre fiecare, pentru că fiecare prezintă un aspect cheie al Euharistiei.

Prima lectură este din Cartea Genezei. Este prima referire în Biblie la o figură misterioasă ce nu e menționată des, dar e menționată într-un context foarte important – și anume e vorba de preotul-rege Melchisedec. În ebraică „melek” este rege, „zedek” înseamnă dreptate sau neprihănire, așadar numele lui înseamnă că este regele dreptății. Este descris ca regele Salemului. „Shalom”, pace, vine de aici, era legat de acest cuvânt. Și „Ieru-salem”, Ierusalim – este asociat cu cetatea sfântă. Este deci această figură care e plină oarecum de rezonanțe și tonuri simbolice. Vine să îl întâlnească pe Abraham, care tocmai avusese o victorie militară, iar Abraham îi va da o zecime din averea lui. Aceasta e așadar sursa ideii de zeciuială, apropo. Dar pentru scopurile noastre, vedem că Melchisedec, acest rege al dreptății, este și preot care aduce pâine și vin ca jertfă închinată lui Dumnezeu în numele lui Abraham. Jertfa: cât de elementară e pentru conștiința religioasă israelită; cât de des străină pentru a noastră, dar de bază pentru conștiința lor. Logică ei este într-adevăr destul de simplă. Luăm un anumit element al creației bune a lui Dumnezeu – Dumnezeu nu are nevoie de el, Dumnezeu ne-a dat totul de fapt, dar noi avem nevoie, pentru că îi „returnăm”, simbolic, acest lucru lui Dumnezeu, ca semn al recunoștinței noastre.

Deci parte a mentalității sacrificiale este pur și simplu să ne exprimăm recunoștința față de Dumnezeu. Dar, de asemenea, să fim sinceri, în lumea noastră căzută în păcat, noi oferim și jertfe de reparare, de ispășire. Este un gest prin care îi spunem lui Dumnezeu: „Îmi pare rău pentru păcatele mele”. Se spune că ideea psihologică atunci când cineva aducea un animal la Templul din Ierusalim era: „Ce pățește acest animal de drept ar trebui să pățesc eu”. Prin suferința și sângele animalului exprimai propria căință și durere înaintea lui Dumnezeu. Așadar, Melchisedec aici, care este un rege, dar și un preot ce aduce jertfă, este o minunată evocare a dimensiunii sacrificiale a Euharistiei. Pe când am ajuns tânăr – cei de vârsta mea vă amintiți – aproape total am redus la tăcere partea sacrificială. Liturghia era o masă, era un timp pentru festivități și celebrare. Dimensiunile negative erau oarecum eliminate. Și nu ne plăcea să vorbim despre altare și jertfe. O! Aceasta ne dăunează foarte mult, psihologic vorbind, oameni buni, pentru că nu trăim într-un ținut feeric, unde nu există păcat, unde nu există eșec, nu există prostie. Nu, nu. Trăim în această lume reală. Voi ajunge la partea cu ospățul. Este adevărat, este real. Dar în lumea noastră căzută în păcat, avem nevoie, din punct de vedere psihologic și spiritual, de căi pentru a ne exprima căința și durerea. Faptul că avem altare în bisericile noastre, că preoții vin în veșmintele preoților de la Templu și săvârșesc o jertfă pe acel altar, Sfânta Jertfă a Liturghiei, e extrem de important pentru că, atunci când oamenii își unesc viața cu acea măreață jertfă, are loc ceva foarte semnificativ psihologic și spiritual. Își exprimă în fața lui Dumnezeu durerea unindu-și viețile cu jertfa supremă a lui Cristos de pe cruce.

Și atenție, oameni buni. Acea jertfă este ceea ce e re-prezentat la fiecare Liturghie. Euharistia este o masă și voi ajunge acolo. Este! Dar este și un act de jertfă. Re-prezintă, în acest mod sacramental, moartea lui Cristos pe cruce, când Isus, de bunăvoie, a luat asupra Sa păcatele noastre și, în numele nostru, a oferit Tatălui această jertfă de reparare. Dacă ignorăm aceasta e în detrimentul nostru. Dacă nu mai vorbim despre aceasta, nu vom mai avea o cale de a exprima durerea pe care o simțim pentru păcatul nostru. Ce frumos că la fiecare Liturghie ne putem uni sufletele păcătoase cu marea jertfă a lui Cristos. În această sărbătoare Corpus Christi, să nu uităm deci dimensiunea sacrificială a Liturghiei. Bine.

Lectura a doua acum, din Sfântul Paul. Ce îmi place este că e una dintre cele mai vechi relatări despre Euharistie pe care le avem. Și, atenție, Paul, scriind probabil în anii 50 ai sec. I, se bazează pe tradiții mai vechi. Așadar, aceasta merge înapoi până la chiar începuturile Bisericii. Paul relatează cuvintele lui Isus: „Acesta este potirul noului legământ în Sângele Meu”. Nu repetăm oare aceste cuvinte, oameni buni, la fiecare Liturghie? „Potirul Sângelui Meu”, „Sângele noului și veșnicului legământ”. Legământ – acel cuvânt cheie din Vechiul Testament. Dumnezeu încheie legăminte cu poporul Său, nu simple contracte. Sunt angajamente reciproce pe viață, să spunem așa. „Eu voi fi Dumnezeul vostru, voi veți fi poporul Meu.” Gândiți-vă la legământul cu Noe. Gândiți-vă la legământul cu Abraham. Gândiți-vă la legământul cu Moise. Gândiți-vă la legământul cu David. De fiecare dată, Dumnezeul lui Israel spune: „Voi fi Dumnezeul vostru”, iar poporul răspunde: „Și noi vom fi poporul Tău”. Și, atenție, oameni buni: fiecare dintre aceste legăminte este în sânge. Sunt consacrați în sânge. Amintiți-vă acea scenă minunată, din Exod, unde Moise ia sânge în vase și stropește cu o parte altarul și apoi cu restul poporul. Acesta era un gest de dăruire reciprocă de sine. Dumnezeul lui Israel spunând; „Puterea vieții Mele vă aparține”, iar poporul spunând: „puterea vieții noastre îți aparține înapoi, Doamne”. Acesta este legământul în sânge din inima religiei israelite.

Acum, care este adevărul teribil? Și oricine citește Vechiul Testament știe aceasta imediat. Este că, deși Dumnezeu rămâne fidel, Israelul nu rămâne. Deși își angajează viața în aceste legăminte, nu se conformează legământului lor. Și atunci? Marii înțelepți și profeți ai Israelului încep să tânjească… după ce? Un legământ nou și veșnic. „Vin zilele, spune Domnul [îl ascultăm acum pe profetul Ieremia] când voi face un nou legământ cu casa lui Israel. Nu voi scrie legea pe piatră, ci voi scrie legea în inimile lor.” Acesta este Ieremia anticipând ziua în care acest legământ în sânge între Dumnezeu și poporul Său va fi confirmat, va fi împlinit, va fi absolut. La ce se referă Paul aici, în cea mai timpurile relatare a sa despre Euharistie? „Acest potir [îl citează pe Isus] este noul legământ în Sângele Meu.” Cât de puternic, oameni buni! De ce? De ce? Pentru că Isus nu este doar un alt profet. „O, da, o figură grozavă ca Abraham și Iacob și Moise și David și Solomon.” Nu, nu, nu! Isus este pe deplin uman, da, într-adevăr, și pe deplin divin. Om, da, într-adevăr, dar și „Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Prin urmare, Sângele Lui nu este doar viața lui Dumnezeu, nu doar viața noastră umană, ci, atenție, reunirea celor două. Acest nou legământ „în Sângele Meu” este întâlnirea, în cele din urmă, dintre Dumnezeul fidel și Israelul fidel. Ori de câte ori bem din acest potir, și aceasta se întâmplă la fiecare Euharistie, când consumăm Sângele lui Cristos, ce consumăm, oameni buni? Acest legământ nou și veșnic. Prin aceasta devenim configurați după Cristos, care e în însăși persoana Sa împăcarea dintre divinitate și umanitate. O jertfă, da, într-adevăr, în numele nostru, pentru păcatele noastre. Dar e și acest moment al înfăptuirii comuniunii noastre cu Dumnezeu. Ce minunat! Folosim acest cuvânt în legătură cu Euharistia: comuniune. Acesta este limbajul legământului. Bine.

Acum a treia lectură, care este minunata relatare a lui Luca despre hrănirea celor cinci mii. Ce a dorit Dumnezeu de la început? A dorit să își împărtășească viața cu poporul Său. A dorit să găzduiască, să spunem așa, un ospăț măreț prin care poporul Său să fie hrănit cu viața divină. Întoarceți-vă direct la începutul Bibliei. Punem mult accent pe păcatul originar. Bine. Dar spun mereu că permisiunea originară e mai interesantă într-un fel. Dumnezeu spune: „Mâncați din rodul tuturor pomilor din grădină, cu excepția unuia”. Și acest aspect e foarte important și l-am tratat des și l-am subliniat. Dar vreau să subliniez acum marea permisiune: Dumnezeu dorește să împărtășească plinătatea vieții Sale cu poporul Său. De aceea nu e întâmplător că, de-a lungul istoriei mântuirii, intimitatea lui Dumnezeu cu poporul Său e exprimată prin imaginea de a mânca. Gândiți-vă la minunata masă de Paște, prin care Israelul se înțelege oarecum pe sine și își exprimă identitatea ca popor. Gândiți-vă la profetul Isaia, care prevestește acest munte mare pe care Dumnezeu întinde un ospăț pentru poporul Său cu mâncăruri grase și vin ales. Un ospăț, o masă. De pe dealuri va curge vinul. El anticipează ziua aceea.

Și apoi cât de minunat, oameni buni, că în inima slujirii publice a lui Isus, iar și iar e ceea ce specialiștii numesc comuniunea la masă deschisă. Domnul se așază să mănânce și să bea. Un lucru, apropo, care îmi place la serialul „Chosen”, la felul în care Isus e portretizat acolo: e o persoană pe care o simți foarte mult reală. Oamenii doresc să mănânce și să bea cu El. Și la acea masă, El invită sfinți și păcătoși, de-ai casei și străini, drepți și nedrepți. Ei bine, aceasta e anticiparea ospățului escatologic pe care Dumnezeu dorește să îl ofere pentru toate creaturile Sale. Ce este Euharistia și, în fine, episodul de astăzi cu hrănirea celor cinci mii? De ce este mai mult decât un miracol fascinant? Este o expresie simbolică a acestei idei: că Dumnezeu dorește să ne hrănească în acest mod extravagant, somptuos. Bine. Ce este Liturghia? Uitați-vă la noi la Liturghie. Vin sfinți. Da, am cunoscut câțiva sfinți care vin în mod regulat la Liturghie. Vin păcătoși ca mine. Și tot ce e între acestea: cel educat, cel needucat, cei realizați, cei de pe marginea prăpastiei. Toate păturile societății, venim cu toții, venim cu toții. De ce? Pentru că Cristos dorește să ne hrănească cu viața Sa. Aceasta este Euharistia: este hrănirea celor cinci mii. Mi se pare mereu frumos că la Ofertoriu aducem puțin – gândiți-vă la oamenii ce aduc ostiile și puțin vin și apă… Abia reușesc să acopere foamea fizică a câtorva oameni. Dar totuși din acel puțin, Cristos transsubstanțiază aceste elemente în propriul Său Trup și Sânge, iar acum întreaga adunare poate fi hrănită spiritual. Frumos!

Dar aceste trei dimensiuni, în această sărbătoare Corpus Christi, să le ținem laolaltă. Euharistia este jertfă. Într-o lume căzută, nu există comuniune fără sacrificiu. Nu luați aceasta de la oameni. Au nevoie de ea, din punct de vedere psihologic și spiritual. În al doilea rând, e o expresie a legământului în sânge. Sângele lui Cristos e sângele lui Dumnezeu și sângele nostru acum reunite. Este înfăptuirea legământului. Și apoi, în fine, este hrănirea oamenilor, hrănirea celor cinci mii. Dar gândiți-vă acum, de-a lungul secolelor, la milioanele și milioanele și milioanele care au fost hrăniți cu Trupul și Sângele lui Cristos. Cu aceste trei imagini în minte, oameni buni, să trăim în rugăciune sărbătoarea Corpus Christi. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze!