Luptați lupta cea bună, încheiați cursa

Episcopul Robert Barron
Prieteni, a doua lectură din această săptămână este din a doua Scrisoare a lui Paul către Timotei – una dintre ultimele scrisori pe care le avem de la Sfântul Paul. Acum, spre sfârșitul vieții sale, Paul îi transmite tânărului său prieten diverse frânturi de înțelepciune, printre care și aceasta: „Am încheiat cursa”. Viața spirituală este ca o cursă; ea include diferite etape, de la optimismul, energia și entuziasmul începutului până la experiența lovitului de zid, moment în care nu mai poți continua. Sfântul Paul a experimentat toate aceste etape, iar cuvintele sale extrem de inspirate sunt pentru noi toți: indiferent unde vă aflați în cursă, încheiați-o.

Clipul este subtitrat în română (traducerea: Matei și Oana C.). Dacă nu apare în clip, activați-o.

Durată: 14 min 49 secunde
Limba (audio): engleză
Subtitrare (text): română

Vezi pe YouTube originalul

Etichete: *

Pacea fie cu voi! Prieteni, a doua lectură din această săptămână e din a doua Scrisoare a lui Paul către Timotei. Cred că acum câteva săptămâni am vorbit despre 1Timotei și am menționat că bibliștii sunt împărțiți. Unii spun că Paul a scris aceste scrisori, alții spun că nu el le-a scris. Eu tind către explicația că da, el le-a scris. Nu vă voi plictisi cu toate detaliile din ambele tabere. Dar dacă Paul a scris într-adevăr această a doua Scrisoare către Timotei, este unul dintre ultimele lucruri pe care le avem de la Sf. Paul. Așadar e un text foarte prețios. Sunt așa multe lucruri în acest scurt pasaj care merită să le comentăm și voi menționa doar câteva lucruri. Iată ce îi spune Paul lui Timotei. Nu uitați: Timotei era tânărul lui prieten pe care îl adusese la credință. Am auzit că și-a pus mâinile peste el, adică l-a hirotonit. Și e ca un soldat bătrân care dă sfaturi soldatului tânăr. Îi vorbește deci lui Timotei. Paul știe că el, Paul, este la sfârșitul vieții și își transmite înțelepciunea tânărului său prieten.

Iată ce spune el, cum începe pasajul nostru pentru azi: „Eu deja sunt oferit ca libație”. Nu înțelegem imediat, dar cei din antichitate știau ce vrea să spună. Într-un context roman, o libație era un fel de jertfă de băutură, pe care o făceai la sfârșitul mesei. Ca un mic tribut adus zeilor, luai puțin vin sau alt lichid și îl turnai pe pământ. Exista o versiune evreiască, în care, după o jertfă adusă prin ardere, se turna pe altar puțin vin și ulei. Așadar este un gest la finalul sau la împlinirea unei lucrări. La sfârșitul mesei, la sfârșitul sacrificiului, vărsai această libație. Paul se vede pe sine acum, la sfârșitul vieții sale, tocmai în acest fel. Dar vreau să mă concentrez pe ideea de vărsare. Sunt golit. Cum și-a văzut Paul viața? Ei bine, când era tânăr, ca mulți tineri, probabil a văzut-o ca pe un proces de umplere. Paul a fost zelos pentru tradițiile strămoșilor săi. Paul a vrut să realizeze lucruri mărețe în contextul său evreiesc. Probabil a vrut să se umple cu faimă și cu realizări și așa mai departe. Dar ce a văzut odată ce l-a întâlnit pe Cristos? Nimic din toate acestea nu contează. De fapt, chiar el ne-a spus: „Le consider toate acestea gunoaie în comparație cu cunoașterea lui Cristos.” Și și-a văzut viața, așadar, modelată după cea a lui Isus. „Deși era din fire Dumnezeu, Isus nu a considerat egalitatea cu Dumnezeu un beneficiu propriu, ci s-a despuiat pe Sine, devenind asemenea oamenilor.”

Viața creștină nu este – atenție! – o umplere. Aceasta e marea minciună, apropo, și o vedeți peste tot în cultura noastră. Marea minciună e: „Sunt ca o carcasă goală și trebuie să o umplu cu lucruri. Așa voi fi fericit. Sunt nefericit și vă spun: motivul este că nu am destule…” acum completați spațiul liber, orice s-ar întâmpla să fie. Este averea, onoarea, privilegiile, poziția, diplomele, banii, orice ar fi. „Și trebuie doar să îmi umplu carcasa suficient de mult și voi fi fericit.” Au contraire, cum spun francezii. Aceasta te duce de fapt la dependență și nefericire profundă. Mai degrabă, sunt vărsat ca o libație. Viața bună nu este una plină de lucruri, este una care s-a golit pe sine. A iubi înseamnă a dori binele celuilalt. Îți schimbă întreaga viață, întreaga perspectivă când înțelegi aceasta. Exact aceasta înțelege Isus prin metanoia, a trece dincolo de gândirea pe care o ai. Nu a ne umple carcasa goală, ci a ne goli pentru celălalt. Cred că l-am citat înainte, dar merită să citez din nou din mentorul meu, Cardinalul George: „Singurele lucruri pe care le luăm în rai sunt cele la care am renunțat pe pământ”. Rețineți aceasta în inimile voastre. Toată viața vi se va schimba, toată viața vi se va schimba. Nu veți lua în rai nici unul dintre lucrurile câștigate, aici, jos: banii mei, prestigiul meu, diplomele și funcțiile mele… Nici unul dintre acestea, nu? Nimic dintre acestea. Ce voi lua în rai sunt lucrurile la care am renunțat. Cu alte cuvinte, viața mea a devenit ca o libație: vărsată.

Bine. Apoi i-a zis lui Timotei: „timpul…” – și cred că traducerea noastră are „plecării”, da, „timpul plecării mele a sosit”. Unele traduceri au „despărțirii”. Și motivul este că în greacă e un termen interesant. În greacă este analuseos. Și ce înseamnă acesta este un fel de dezlegare, de dezlegare a unei corăbii. Acesta ar fi sensul: o corabie care este ancorată la chei, pe care acum o dezlegați. O dezamarați (termen marinăresc) și lăsați corabia să plece. Așa spune Paul: „Vremea dezlegării mele este aproape”. Mă gândesc mereu la Sf. Hipolit. Știți numele acesta? Părinte al Bisericii antice. Numele său în greacă vine de la cuvântul pentru „cal”, și cu cuvântul pentru „a dezlega” – înseamnă „un cal dezlegat”. Hipolit trebuie să fi fost un tip sălbatic. Numele lui însemna practic „cal sălbatic”. Paul spune: „Timpul dezlegării mele este aproape”. Frumoasă imagine! O corabie este legată. Este pregătită pentru o călătorie. Este încărcată cu provizii. Este aranjată. Este pregătită. Echipajul urcă pe ea. Se asigură că pânzele sunt în regulă și toate acestea, dar nava nu e menită pentru aceasta. Nu e menită să rămână ancorată la chei, cu tot echipamentul la locul lui. Nu, este menită să fie „dezlănțuită”, dezlegată. Este menită să iasă în larg, într-o mare aventură. Așa că Paul spune aici, acum, la sfârșitul vieții sale, că e gata să înceapă adevărata călătorie. Frumos!

Gândiți-vă acum la întreaga voastră viață ca o pregătire pentru adevărata călătorie, care este călătoria în infinita iubire și milostivire a lui Dumnezeu, în viața din Cer. Tot ce ați experimentat aici pe pământ, toate prieteniile voastre, toate realizările voastre, tot ce vi s-a întâmplat, bine și rău, gândiți-vă la acestea ca la încărcarea proviziilor pe navă, pregătirea navei și a pânzelor pentru călătorie. Poate că oamenii în vârstă care mă ascultă acum pot să se identifice cu acest moment din viața lui Paul. Nu este un moment de disperare, ca și cum: „Sunt golit. O, viața mea s-a terminat.” Nu, nu! Despre aceasta este viața: a fi golit. Și la fel aici: momentul „dezlegării” mele. Nu o citiți așa. A venit timpul plecării mele! Sunt gata. Sunt gata acum pentru adevărata călătorie.

Apoi îi spune tânărului său prieten, Timotei: „Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credința.” Toate importante. Voi spune câte ceva despre fiecare dintre ele. „Am luptat lupta cea bună.” Paul a fost un luptător? Cu siguranță. Citiți orice pagină din Scrisorile lui Paul. Citiți practic orice pagină din Faptele Apostolilor. Veți găsi un spirit de luptător în acest om. Chiar și tânărul Saul, care era plin de energie criminală pentru a-i persecuta pe creștini – era un luptător. Și acel spirit de energie nu l-a părăsit când s-a convertit. Nu, nu! El a continuat să lupte, dar acum în numele lui Cristos. Gândiți-vă: în Fapte Apostolilor și în Scrisorile lui Paul auzim despre naufragiu, bătăi, biciuiri, lapidări, părăsirea de către prietenii lui, nopți nedormite, opoziție feroce a adversarilor săi intelectuali și, în cele din urmă, moartea în mâinile romanilor. Paul, toată viața lui, a luptat. Am spus aceasta săptămâna trecută, când am vorbit despre amaleciți. Credeți-mă, oameni buni, când vă spun: viața spirituală e întotdeauna o luptă. Nu uneori, nu de obicei, întotdeauna o luptă. De ce? Pentru că mergeți pe calea lui Cristos. Și aceasta e întotdeauna o cale care este împotriva căii lumii. Și cu cât mergeți mai sigur pe calea lui Cristos, credeți-mă când vă spun, cu atât mai sigur se vor ridica împotriva voastră.

Dar știți… Când eram copil, sincer, am fost cam arțăgos. Eu și fratele meu ne certam tot timpul. Eram foarte apropiați ca vârstă și ne luam la harță tot timpul pe terenul de baschet sau de baseball sau altul. Eram un copil cam arțăgos. Există ceva antrenant la o luptă bună, nu-i așa? Există ceva antrenant când intri în luptă. Acum nu veniți cu reclamații. Nu vă recomand să vă băgați în lupte fizice, dar spun că în sfera spirituală există ceva minunat și antrenant în a intra într-o luptă bună, așa cum a făcut Paul, luptându-se cu adversarii săi, dezbătând în spațiul public, suportând opoziția. Bine. „Am luptat lupta cea bună”, spune el. Da! O luptă poate fi o luptă bună dacă e făcută pentru Cristos și în spiritul potrivit. Nu fugiți de aceasta! Să nu simțiți că: „Doamne, sunt un eșec căci sunt forțat să lupt pentru credința mea”. Nu, nu, nu! Este o luptă bună.

Apoi spune: „Am ajuns la capătul alergării”. Sunt destul de convins că Paul a fost un atlet în vreun fel sau cel puțin că îi plăcea să se uite la competiții, căci folosește imaginea atletului și a efortului și a cursei des în scrierile sale. A crescut în Tars, așadar era din familie evreiască, desigur, dar a fost crescut într-o cultură foarte elenistică. Așa că nu m-ar mira – aceasta e cultura care ne-a dat Jocurile Olimpice – ca Paul să fi fost expus în vreun fel la lumea aceea. Dar aici folosește, din nou, imaginea cursei. Oricine a fost vreodată implicat într-o cursă de alergare, de biciclete, poate – nu am fost la curse de cai, dar poate e adevărat și acolo. Există diferite etape într-o cursă. Începutul unei curse e aproape întotdeauna interesant, chiar și a urmări începutul unei curse, derby-ul Kentucky sau alergările olimpice sau ceva similar. Începutul e plin de promisiuni și speranțe și energie și entuziasm. Și apoi, mai ales pentru cei care aleargă pe distanțe lungi, cum ar fi alergarea la maraton sau la cros, vine un moment în care e doar o târâială. E doar trudă obositoare. Ai trecut peste entuziasmul începutului. Poate că oamenii te depășesc și te simți obosit și spui: „Nu am să termin niciodată cursa aceasta aiurea.” Și apoi – toți pot vedea aceasta – de obicei apare un al doilea avânt. De unde vine? Cine știe? Dar e această explozie de energie și începi să alergi din nou repede și revii.

Apoi vine adesea – și v-am mai vorbit despre aceasta, pentru că mi s-a întâmplat o dată în viață; s-a întâmplat într-o excursie cu bicicleta pe care am făcut-o de la Paris la Roma – există experiența blocajului într-o cursă, când pur și simplu nu poți continua. Nu ca și cum ai fi obosit sau doar te descurajezi. Pur și simplu nu poți continua. Iată ideea mea, oameni buni. Dacă viața spirituală este ca o cursă, atunci are toate aceste elemente. Când făceam consiliere și ajutam oamenii să își discearnă vocația, în anii mei de la seminar, aproape toți își încep călătoria spirituală cu mult entuziasm. Și uneori aceasta îi conduce pe oameni să intre în seminar. Dar apoi, aproape invariabil, ajung la un punct în călătoria lor spirituală în care spun: „Nu știu, părinte, am cam rămas fără energie. Nu mai simt că e pentru mine. Nu pot să mă trag jos din pat ca să merg la rugăciunea de dimineață. Și Liturghia pur și simplu nu mai îmi vorbește.” Ei bine, da, căci poate ai ajuns la acel punct de mijloc în cursă. Foarte des în ordinea spirituală, ai un al doilea avânt. Bun, bine. Acum te-ai întors din nou pe drumul cel bun. Uneori te blochezi. Cunosc oameni care în călătoria spirituală pur și simplu nu mai pot continua. Sunt blocați. Sunt înțepeniți. Bine. Așa este. Este ca o cursă.

Ce spune Paul? „Am ajuns la capătul alergării.” Atenție! Nu a spus: „Am câștigat. Am fost cel mai bun care a alergat vreodată în cursă.” Dar cu siguranță a terminat-o și a avut, credeți-mă, citiți-i Scrisorile, a avut toate acele etape, toate acele etape, dar, cu siguranță, a terminat cursa. A terminat cursa. Ei bine, acest lucru, pe noi toți, ne inspiră enorm, cred eu. Indiferent unde te afli în cursă – și toți cei care mă ascultă sunt într-un loc diferit – terminați-o! Terminați-o!

Și apoi, în sfârșit: „mi-am păstrat credința”. E ceva mai important pentru Paul decât credința? Vorbește despre ea tot timpul: credință, încredere, încredere în Cristos. Odată ce Isus a intrat în viața lui, aceasta a fost totul. Orice altceva era gunoi, cum am spus. Credință. Ce a contat până la urmă pentru el? Încrederea în Domnul. Bogăție și putere și plăcere și lucruri lumești – nu însemnau nimic pentru el! El și-a păstrat credința. Și, repet, în orice situație. Au fost vremuri bune în viața de credință a lui Paul? Sigur. Vremuri profund tulburătoare? Absolut. Vremuri când dorea să renunțe? Da. Dar cu siguranță și-a păstrat credința. Și-a păstrat credința, încheind cursa, luptând lupta cea bună. E frumos! Nu contează în ce etapă a vieții sunteți. Poate vorbesc cu oameni chiar de la începutul cursei. Bun, bine. Poate oameni care sunteți la mijlocul ei și v-ați blocat. Poate oameni spre finalul ei. Aceste cuvinte sunt valoroase pentru fiecare dintre noi. Luptați lupta cea bună, încheiați cursa, păstrați credința! Și Dumnezeu să vă binecuvânteze!