Meditații la Calea Crucii cu Episcopul Robert Barron

Episcopul Robert Barron

Episcopul Robert Barron oferă meditații asupra fiecăreia dintre cele 14 stațiuni ale Căii Crucii. Textele meditațiilor sunt disponibile și ca text (PDF), pentru cei care preferă să le citească.

Data originală a clipului: 8 martie 2019.

Clipul este subtitrat în română (traducerea: Oana și Radu C.). Dacă nu apare în clip, activați-o.

Durată: 54 min 7 secunde
Limba (audio): engleză
Subtitrare (text): română

Vezi pe YouTube Originalul

[etichete]

Meditațiile Episcopului Barron la Stațiunile Căii Crucii

Stațiunea I. Isus e condamnat la moarte

Când Israelul visa la un nou David, visa la un rege care va uni națiunea, va curăța Templul, va învinge dușmanii lui Israel și apoi va domni peste întreaga lume. Doar pe acest fundal putem înțelege ce făcea Isus și cum a fost perceput. Primele cuvinte din gura Lui – și tema centrală a predicării Sale – priveau Împărăția lui Dumnezeu. El a vestit o nouă domnie, centrată pe El însuși. Au fost considerate, pe bună dreptate, cuvinte ce cheamă la luptă, căci dacă va veni un nou regat, vechile regate trebuie să facă loc, și dacă vine un nou rege, vechii regi trebuie să cedeze.

Isus a căutat să unească națiunea, să readucă triburile împreună. Acesta era ideea faptului că lua masa cu toți, a apropierii Lui de păcătoși și vameși, a includerii bolnavilor, a marginalizaților. În orașul lui David, a curățat Templul și a promis că va construi un nou Templu. Și în întreaga Sa viață și activitate, Isus s-a opus vechilor regi. O vedem de la bun început, în chiar narațiunile nașterii. Isus e prezentat ca o alternativă la Quirinius și Augustus, iar sosirea Lui, chiar dacă e ca Prunc, e de ajuns pentru a-l înspăimânta pe Irod și întreg Ierusalimul.

Această confruntare între orânduirile vechi și noi ajunge la apogeu când Isus stă în fața lui Ponțiu Pilat, reprezentantul local al Cezarului. Pilat, fără îndoială sigur de puterea și autoritatea sa, îl judecă pe acest criminal: „Ești Tu regele evreilor?” Pilat spune aceasta într-un mod pur politic și lumesc: „Încerci să acaparezi controlul politic asupra acestei părți a Imperiului Roman?” Dar scena e plină de ironie, căci orice evreu știa sensul deplin al întrebării lui Pilat. De fapt întreba: „Ești Tu regele lumii? Ești Tu noul David, menit să domnească peste toate națiunile?” Isus îi spune, destul de direct: „Împărăția Mea nu aparține acestei lumi”.

Aceasta nu înseamnă că Isus nu e preocupat de realitățile politicii, cu preocupările foarte „lumești” ca dreptatea, pacea și ordinea. Înseamnă că domnia pe care o vestea nu e o nouă ordine politică, bazată, asemenea celorlalte, pe amenințări și violență. Acesta e motivul pentru care El clarifică imediat că însoțitorii Săi nu „luptă ca să nu fiu dat”. Domnia lui Dumnezeu e cea pe care o vestește, ordonarea fără violență, cu compasiune a lucrurilor de către Dumnezeu, Neimpresionat, Pilat întreabă: „Ce este adevărul?” Apoi îl condamnă pe Isus la moarte. El joacă jocul tipic lumesc al puterii politice și, după toate aparențele, câștigă, așa cum par a o face oamenii fără scrupule și violenți. Dar prin cruce și Înviere, Isus l-a învins. A dejucat violența păcatului și a absorbit-o în iertarea divină. I-a învins pe dușmanii lui Israel. Și astfel și-a stabilit propriul Trup ca noul Templu, de aceea sânge și apă au ieșit din el. I-a adunat toți oamenii la Sine, așa cum era așteptat să facă regele davidic: „Când Fiul omului va fi înălțat, îi va atrage pe toți la El”. El era, pe scurt, noul Rege, Cel căruia i se cuvine supunere deplină.

Stațiunea a II-a. Isus își ia crucea

Noi, toți păcătoșii, tindem să vedem universul învârtindu-se în jurul ego-urilor noastre, nevoilor noastre, proiectelor noastre, planurilor noastre, la ce ne place și ce nu ne place. Adevărata convertire, metanoia despre care vorbește Isus, e mult mai mult decât reformă morală, deși o include. Ea are de-a face cu o schimbare completă în conștiință, un mod cu totul nou de a ne privi viața.

Isus a oferit o învățătură ce trebuie să fi fost greu de digerat pentru audiența Sa din sec. I: „Cine dorește să vină după Mine, trebuie să se lepede de sine și să își ia crucea zilnic și să mă urmeze”. Ascultătorii Săi știau ce însemna crucea: o moarte în cumplită agonie, goliciune și umilință. Știau aceasta în toată grozăvia ei. De ce ia deci Fiul crucea? Pentru că Dumnezeu Tatăl este supărat? Pentru că vrea să ne domine? Pentru că Dumnezeu are nevoie de ceva? Nu, El vine doar din iubire, din dorința lui Dumnezeu ca noi să înflorim: „Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât l-a dat pe Unicul Său Fiu, pentru ca toți cei care cred în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.

Dumnezeu Tatăl nu e o divinitate patetică a cărei onoare personală rănită trebuie reparată; mai degrabă Dumnezeu e un părinte plin de compasiune pentru copiii Săi care au rătăcit ajungând în pericol. Îi urăște Tatăl pe păcătoși? Nu, dar urăște păcatul. Nutrește El indignare față de cei nedrepți? Nu, dar disprețuiește nedreptatea. Și astfel îl trimite pe Fiul Său – nu pentru a-l vedea suferind, ci pentru a îndrepta lucrurile. Sf. Anselm, marele teolog medieval care e adesea blamat pe nedrept pentru teologia crudă a ispășirii, a fost foarte clar în acest sens. Noi, păcătoșii, suntem ca niște diamante căzute în noroi; creați după chipul lui Dumnezeu, ne-am murdărit prin violență și ură. În dorința Sa fierbinte de a restabili frumusețea creației Sale, Dumnezeu a coborât în noroiul păcatului și al morții și a scos diamantul și l-a curățat. Făcând astfel, desigur, a trebuit să se murdărească. Această cufundare în murdărie, această solidaritate divină cu cei pierduți, e „jertfa” pe care Fiul o face spre bucuria infinită a Tatălui. E o jertfă ce exprimă nu furia sau răzbunarea, ci compasiunea.

Dacă Dumnezeu e iubire ce uită de sine, chiar până la moarte, atunci și noi trebuie să fim o astfel de iubire. Dacă Dumnezeu e dispus să își deschidă propria Inimă, și noi trebuie să fim dispuși să ne deschidem inimile față de alții. Crucea, pe scurt, trebuie să devină însăși structura vieții creștine. O afirmație din ilustrațiile Bibliei ediția Saint John spune: „Trebuie să iubim ca să ieșim din aceasta”. Nu e nimic slab, sentimental sau chior la această convingere. Când iubim cu extravaganță, nu ne închidem intenționat ochii în fața realităților morale, ci dimpotrivă. Iubirea nu e un sentiment, ci „un lucru dificil și terifiant”, așa cum spunea Dostoievski. E ceea ce arată Isus de pe crucea Sa cumplită. Și e tocmai ceea ce noi, urmașii Lui, trebuie să imităm. A ne lua crucea înseamnă nu doar a fi dispuși să suferim, ci a fi dispuși să suferim așa cum a făcut-o El, absorbind violența și ura prin iertarea și nonviolența noastră.
Meditațiile Episcopului Barron la Stațiunile Căii Crucii

Stațiunea a III-a. Isus cade întâia oară

În drumul spre Calvar, Isus, Fiul lui Dumnezeu, cade sub greutatea crucii. Acum câțiva ani, am ținut o predică pe tema călăuzirii binevoitoare, providențiale a cosmosului de către Dumnezeu. Am simțit că predica fusese inspiratoare și instructivă și multele persoane ce m-au complimentat ulterior mi-au confirmat părerea. Dar după ce au plecat toți, un bărbat mai în vârstă s-a apropiat și, privindu-mă circumspect, mi-a spus: „Părinte, caut un răspuns, iar predica Dvs nu m-a ajutat”. I-am răspuns: „Ce vreți să spuneți?”

A început să îmi spună o istorie îngrozitoare. Avea două nepoate, în vârstă de 5 și 7 ani, ambele suferind de o boală terminală pe care medicii nu o puteau controla sau înțelege pe deplin. Tot ceea ce știau sigur era că ambele fete vor muri și că, înainte de moarte, ambele vor orbi. Mi-a spus că fata mai mare tocmai își pierduse vederea și că cea mică stătea noaptea trează, plângând de groază, contemplându-și propriul viitor. „Părinte”, a spus el, „caut să aflu de ce le face Dumnezeu aceasta nepoatelor mele. Am fost la preoți, pastori, rabini și guru și nu am primit niciodată un răspuns foarte bun și, sincer, predica Dvs a adus foarte puțină lumină.”

Am fost stupefiat, șocat. Nu avusesem niciodată problema răului – reconcilierea bunătății lui Dumnezeu cu prezența suferinței – prezentată așa concret și într-un mod așa provocator. I-am spus că nu am un răspuns concret la întrebarea lui, dar că întrebarea lui în sine era una sfântă, pentru că însemna că nu renunțase la Dumnezeu. Îl căuta încă pe Dumnezeu. Și dacă urmăm această întrebare până la capăt, suntem conduși în inima misterului creștin, care e că Dumnezeu Tatăl își trimite Fiul în ce e mai rău din suferința noastră, în ceea ce ne sperie cel mai mult. Și aici avem răspunsul – nu unul ce să ne satisfacă complet curiozitatea, ci un răspuns spiritual profund și puternic: că Dumnezeu nu ne îndepărtează suferința ci intră în ea cu noi și, prin aceasta, o sfințește.