Milostivirea Divină și erezia care a frânt inima Domnului

Isus însuși a spus: „Nu am venit pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși”. Și de ce îi caută Isus pe păcătoși? De ce a venit pentru cei slabi, pentru cei ruinați și cei pierduți? Cu siguranță nu pentru a-i pedepsi. Mai degrabă, a venit la ei, a venit la noi ca să ne vindece și să ne arate milostivirea Lui. El e cu adevărat Păstorul cel Bun care lasă în urmă pe cei 99 de drepți pentru a căuta acea oaie pierdută și a o aduce acasă, la iubirea Tatălui. Mesajul lui Isus de milostivire prin compania în care stă e clar: „Oricine ai fi, nu ezit să vin la tine. De fapt, cu cât ești mai slab, ruinat și păcătos, cu atât te voi căuta mai mult ca să te iubesc și să îți arăt milostivirea Mea. Așa că nu te teme! Vino la Mine! Sau măcar lasă-mă pe Mine să vin la tine.”

Desigur, exprimat așa, acest mesaj al lui Isus ne atrage la El și ne ajută să avem încredere în El. Dar la fel și celelalte acțiuni ale activității Sale publice. De exemplu, vedem în Evanghelii că Isus își petrece mult timp învățând, vindecând, iertând și hrănind oamenii. Se uită la ei și inima Sa e mișcată de milostivire și compasiune. Dacă acesta e Dumnezeul nostru, atunci evident nu trebuie să îl evităm, din frică. Cu siguranță, oamenii din zilele lui Isus nu se temeau. Veneau la El cu miile, atrași de bunătatea și milostivirea Lui. Și de fapt, în dorința lor de a fi aproape de El și a-l atinge, aproape l-au zdrobit. Așa că poate El este cel care ar trebui să se teamă de noi și nu invers. Așa cum știm, Isus și-a dat în final viața pentru noi pe cruce și după aceea, după ce a trecut prin pătimirea și moartea Sa dureroasă, ce act mai măreț ar fi putut face pentru a ne învăța lecția școlii încrederii? De fapt, nu este nimic mai măreț.

Nu există o lecție mai măreață despre iubire. Isus însuși ne spune: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să își dea viața pentru prietenii săi. Voi sunteți prietenii Mei.” Da, Isus și-a dat viața pentru noi și ne-a numit prietenii Lui. Și totuși îi eram de fapt dușmani, din cauza păcatelor noastre. Gândiți-vă la aceasta: ne-a numit prietenii Săi deși ne cunoștea păcatele, și totuși a murit pentru noi. Aceasta este iubire adevărată, așa cum însuși Sf. Paul explică: „Dar Dumnezeu și-a arătat iubirea pentru noi prin faptul că, încă pe când eram păcătoși, Cristos a murit pentru noi” (Romani 5,8). Pe când îi eram dușmani, am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său. Așadar mesajul Crucii este clar, așa cum i-a spus Isus Sf. Faustina: „Dacă nu crezi cuvintele Mele, cel puțin crede rănile Mele”. De pe cruce, El ne spune: „Priviți mâinile și picioarele Mele străpunse. Eu vă iubesc cu adevărat. De fapt, atât de mult vă iubesc. Și atunci de ce să vă fie frică de cea mai mare dovadă de iubire?”

În a treia zi după moartea lui Isus, discipolii erau adunați cu toții în cenacol și încuiaseră ușa de frică. Probabil se gândeau că aceiași oameni care l-au răstignit pe Isus urmau să vină după ei. Poate că se și simțeau rușinați și vinovați căci, cu excepția lui Ioan, toți își abandonaseră Prietenul tocmai când avea mai mare nevoie. Dar apoi, în mijlocul acelui întuneric, al fricii și rușinii, și în ciuda ușilor încuiate, Isus a intrat, a stat acolo, chiar în fața lor. Poate au crezut că e o fantomă. Poate au crezut că era acolo să îi pedepsească. Dar Isus le liniștește temerile când le spune: „Pacea să fie cu voi!” Au fost poate cele mai liniștitoare cuvinte auzite vreodată în viețile lor. De fapt, Scriptura continuă spunând că discipolii s-au bucurat. Care este deci lecția lui Dumnezeu aici, la școala încrederii? Cred că este clară. Cred că Domnul ne spune: „Chiar și după ce m-ați abandonat și v-ați încuiat ușile inimii de frică, Eu vin la voi, nu ca să vă pedepsesc, ci să vă dau pacea, iertarea și bucuria Mea”.

Chiar acolo, în acea scenă, Isus ne oferă ceea ce mai târziu se va numi imaginea Milostivirii Divine, imaginea apariției Sale în fața discipolilor Săi, în cenacol. Dar trebuie să ne întrebăm: de ce ar trebui să ne fie frică? Privind la acea imagine a Milostivirii Divine, sper că îi vom spune Domnului nostru înviat: „Isuse, mă încred în Tine”, pentru a ne asigura nu uităm niciodată cine este și ce a făcut pentru noi. Ca să nu uităm niciodată școala încrederii a lui Dumnezeu, Isus ne lasă un memorial a tot ce a făcut pentru noi: Euharistia. Euharistia este venirea Domnului într-o formă foarte smerită, chiar mai smerită decât un Prunc. Mai exact, El vine sub chipul pâinii și vinului, pâine și vin care devin cu adevărat Trupul și Sângele Lui, care fac prezentă moartea Lui pe cruce. Apoi ne permite să intrăm în cea mai profundă intimitate cu El: a-i mânca Trupul și a-i bea Sângele. Și de fiecare dată când facem aceasta, El își reînnoiește legământul cu noi, acel legământ de iubire ce se dăruiește pe sine din Sacramentul iubirii, Euharistia.

Și ca și când nu era de ajuns, El rămâne în bisericile noastre, mai exact în tabernacolele noastre, așteptând ca noi să venim la El, ca să fie noua Mană pentru noi, în timp ce parcurgem pustiul acestei vieți. Și El este mereu acolo pentru noi. Este mereu acolo ca prieten și însoțitor, chiar dacă toți ceilalți ne-au abandonat. Cum ne putem atunci teme de Dumnezeul care face aceasta pentru noi? Cum să nu ne încredem în El?

În ciuda numeroaselor dovezi ale iubirii și milostivirii lui Dumnezeu tocmai prezentate, încă ne luptăm cu frica, încă ne este greu să ne încredem în Dumnezeu. Dar nu suntem doar noi. Așa a fost în întreaga viață a Bisericii. Și astfel, școala încrederii a lui Dumnezeu continuă chiar și până în prezent. Desigur, așa cum unii elevi se descurcă mai bine la școală decât alții, tot așa sunt momente în istoria Bisericii când poporul lui Dumnezeu învață lecția școlii încrederii a lui Dumnezeu mai bine decât în alte momente.

Dar a fost un moment anume, un moment foarte întunecat și trist, când părea că toate eforturile Domnului de a ne convinge de iubirea și bunătatea Lui nu funcționau. Oamenii nu pricepeau lecția. De fapt, ca Adam și Eva în grădină, ei se ascundeau de Dumnezeu de rușine și frică. Mai exact, mă gândesc la vremea ereziei janseniste, care atinge punctul culminant în Franța secolului al XVII-lea. Jansenismul a fost numit puritanism catolic și erezia care frânge inima Domnului mai mult decât oricare alta. De ce? Pentru că învăța un moralism riguros, fără bucurie, care i-a făcut pe oameni să fugă de Domnul; a făcut din viața spirituală un fel de olimpiadă puritanistă de penitențe și privațiuni dureroase. Doar elita câștigătorilor aurului la lepădarea de sine primeau iubirea lui Dumnezeu Cât îi privește pe ceilalți, tot ce rămânea era disperarea amară în timp ce așteptau agitați mânia aprinsă a unui Dumnezeu răzbunător. Și în acel timp groaznic nu exista mângâiere în Sacramentele Spovezii sau Euharistiei. Acele „recompense” erau rezervate doar pentru puținii oameni puri și perfecți, care erau acceptați de paznicii nemiloși – preoții și Episcopii care au crezut minciuna jansenistă.

Încercați să vă imaginați perioada jansenismului. Imaginați-vă o Biserică în care ipocriții ce se cred drepți, cărturarii și fariseii, sunt la conducere, iar păcătoșii nu speră în milostivirea lui Dumnezeu. Imaginați-vă o Biserică în care cuvintele cheie sunt dreptate, mânie și pedeapsă; o Biserică în care Adam și Eva au avut făcut bine fugind și ascunzându-se de Dumnezeu. Dacă vă puteți imagina aceasta, atunci vă puteți imagina jansenismul. Și puteți probabil și să vă imaginați ce i-au produs toate acestea Domnului, care venise nu pentru cei ce se cred drepți, ci pentru păcătoși, care a purtat păcatele lumii și și-a dat viața pentru a-și arăta iubirea pentru noi. Într-adevăr, întreg scenariul trist al jansenismului a frânt inima Domnului și a condus la unul dintre cele mai dramatice evenimente din întreaga tradiție mistică a Bisericii Catolice.