Operațiunea de salvare

Episcopul Robert Barron

Prieteni, în această a cincea duminică a Paștelui, continuăm lectura Cărții Apocalipsului, făcând un salt înainte spre sfârșitul Bibliei. Privind la arcul întregii narațiuni – de la creația lui Dumnezeu, din haosul acvatic din Geneză, până la dispariția mării și apariția unei noi creații, în Apocalips – vedem că operațiunea divină de salvare finală și definitivă, la plinirea timpului, este unicul Său Fiu. Isus a fost trimis până în adâncul păcatului și al morții pentru a ne salva pe noi, cei care am căzut în acest adânc.

Clipul este subtitrat în română (traducerea: Radu și Oana C.). Dacă nu apare în clip, activați-o.

Durată: 13 min 15 secunde
Limba (audio): engleză
Subtitrare (text): română

Vezi pe YouTube originalul

Etichete:

Pacea să fie cu voi! Prieteni, în această a cincea duminică a Paștelui, continuăm lectura din Apocalips. Biserica ne oferă fragmente din această ultimă carte a Bibliei pe toată perioada Paștelui. Acum, sărim – ultima dată eram în cap. 7 – pentru astăzi sărim până la cap. 21, care este chiar spre sfârșitul Cărții Apocalipsului, ceea ce înseamnă sfârșitul întregii Biblii. Trebuie să fim atenți așadar la ceea ce eu numesc arcul narațiunii. Întreaga Biblie începe cu creația din haosul acvatic și se va termina acum cu dispariția mării. Așadar o nouă creație apare. Țineți cont de aceasta.

Dar permiteți-mi să petrec doar puțin timp completând unele dintre acele spații libere dintre cap. 7 și cap. 21. Am văzut deci că întreaga carte – revelatio, apokalypsis – are în centru ideea dezvăluirii. A apărut ceva nou. Ce a apărut? Mielul stând, deși e înjunghiat. Isus răstignit, dar înviat din morți, care e acum adevăratul Domn, Cel căruia trebuie să ne închinăm. Deci închinarea la Miel, în tărâmul ceresc, este un semn acum al unei lumi reconstituite. Gata cu închinarea la idoli lumești și la puteri și bunuri lumești, ci în schimb cinstirea și închinarea la Mielul care stă, deși e înjunghiat. Aceasta duce la ordonarea corectă a creației lui Dumnezeu. Am văzut săptămâna trecută, atât de frumos, raportul dintre armata Romei, această armată puternică, ce reprezintă puterea lumească – dar se confruntă cu adevărata armată, armata Mielului ce stă, deși e înjunghiat, cei 144.000, marcați cu un tatuaj, asemenea membrilor armatei romane. Și apoi, în spatele lor, această mulțime uriașă pe care nimeni nu o poate număra. Aceasta este armata martirilor de-a lungul veacurilor. Aceasta e deci armata, dacă vreți, a noii ordini a lucrurilor, modul lui Dumnezeu de a ordona lucrurile.

Între toate acestea și cap. 21, care este chiar spre sfârșit, există multă distrugere în Cartea Apocalipsului. Auzim despre cutremure și inundații și foamete și sânge și distrugere. Și oamenii se concentrează adesea pe acele secțiuni ale cărții. Când spunem că ceva este apocaliptic, de obicei ne referim la acea secțiune. Permiteți-mi un comentariu rapid despre toate acestea. Știm din revelația lui Isus: Dumnezeul nostru nu e un Dumnezeu al violenței. E un Dumnezeu al iubirii, al cărui întreg scop e să ne readucă în prietenia cu El. Acesta este tot scopul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este ca un părinte alcoolic disfuncțional. Vă rog să nu gândiți așa. Unii se leagă des de Dumnezeul Vechiului Testament: „O, iată-l pe Dumnezeu care e incontrolabil de furios”. Nu, nu, nu! Dumnezeu are pasiunea de a îndrepta lucrurile. Uneori intri într-o încăpere care e pur și simplu dezastru.

Să spunem că a fost o inundație sau ceva și camera e un absolut dezastru. Scopul tău este să o refaci, să o faci din nou frumoasă, din nou locuibilă. Dar ce trebuie să faci e să distrugi mare parte din cele distruse. Trebuie să scapi de gunoaie și de noroi și de moloz și de mobilierul deteriorat… Trebuie să faci o mare parte de muncă agresivă, tocmai pentru a pregăti încăperea pentru refacerea ei. Pot să sugerez că aceasta e o metaforă, că e poate cheia în care putem citi toate aceste relatări despre activitatea distructivă a lui Dumnezeu? Este Dumnezeu care curăță molozul lumii căzute în păcat. Pot pune așa problema? Păcatul și moartea au lăsat haos în urma lor. Și puteți vedea aceasta: priviți în jur la cultura noastră, la lumea noastră. Vedeți semnele la tot molozul acelei lumi. Dumnezeu are sarcina de a înlătura toate acestea. Pentru că este furios și distructiv? Nu. Gândiți-vă la acest lucru: un „nu” la un „nu” este un „da”. Ce face Dumnezeu? El spune „da” noii creații. Dar pentru a face aceasta, trebuie să spună „nu” la distorsiunile vechii lumi, căzute în păcat. Înțelegeți? Așadar toate urgiile și cupele pline cu mânia lui Dumnezeu și focul și distrugerea… Gândiți-vă la acestea ca la curățarea, purificarea lumii vechi. Toate pregătesc pentru această re-creere: acest cer nou și pământ nou.

Acum, permiteți-mi să vă citesc ce avem în pasajul nostru de astăzi. Începutul cap. 21, ascultați: „Atunci eu…” – e Ioan care vorbește, vizionarul de pe Patmos. „Atunci eu am văzut un cer nou și un pământ nou. Cerul dintâi și pământ dintâi au trecut, iar marea nu mai este.” Bine! Un pasaj minunat, plin de semnificație biblică. Pot să sugerez să începem cu această ultimă observație? „Marea nu mai este”. Amintiți-vă ceea ce tocmai v-am spus despre arcul narațiunii. Întreaga Biblie începe când Dumnezeu aduce lumea, cosmosul armonios și ordonat, în existență. Și se spune la începutul Genezei: Duhul Său plutea deasupra la tohu wabohu – în ebraică, ceea ce înseamnă haosul acvatic. Din acest haos acvatic, Dumnezeu scoate ordinea bună a lumii Lui create.

Aceasta devine acum o cheie interpretativă, oameni buni, pentru întreaga Biblie. Tohu wabohu reprezintă tot ce se opune intenției creatoare a lui Dumnezeu. Iar El scoate ordine și armonie din aceasta. Aceasta e ocupația lui Dumnezeu, e lucrarea lui Dumnezeu. Care este ideea întregii narațiuni biblice? Este despre Dumnezeu care se confruntă cu reapariția acestui tohu wabohu. Gândiți-vă la relatarea potopului. Auzim despre păcatul care se manifestă acum pe întreg pământul. Ei bine, acest lucru e simbolizat de apele mari ale potopului. Dar Dumnezeu trimite o operațiune de salvare. Arca lui Noe este un loc unde un microcosmos al ordinii bune a lui Dumnezeu poate fi conservat. Este un microcosmos al cerului bun și al pământului bun, chiar și în mijlocul haosului acvatic.

Dumnezeu trimite o operațiune de salvare sub forma poporului lui Israel. Împotriva la tohu wabohu al păcatului, El formează un popor după inima Lui. Le dă legea, le dă liturgia, le dă legământul, le dă profeția. Toate acestea sunt instituțiile prin care haosul acvatic este oprit. Dar totuși, reiese la suprafață, nu-i așa? Gândiți-vă la sclavia din Egipt, la bătăliile împotriva filistenilor și a asirienilor și a babilonienilor și a grecilor și a romanilor. Toate acestea sunt expresii ale haosului acvatic făcându-și drum înapoi. Dar Dumnezeu continuă să trimită o operațiune de salvare. Una dintre cele mai puternice este Templul din Cetatea Sfântă – Templul, locul cultului corect; Templul, locuința lui Dumnezeu. Acestea sunt toate operațiuni de salvare pe care Dumnezeul lui Israel le trimite pentru a opri haosul acvatic.

Dar care este operațiunea Lui definitivă de salvare? La împlinirea timpului, Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât l-a trimis pe Unicul Său Fiu. Unde l-a trimis Tatăl pe Fiul? În lumea noastră, în umanitatea noastră, da. Dar până jos de tot, jos de tot, în disfuncția păcatului, până jos de tot, chiar până la moarte. Gândiți-vă la călătoria descendentă a Fiului lui Dumnezeu până la moartea pe cruce. E Dumnezeu mergând până la capăt în adâncul acelui tohu wabohu, până la capăt în adâncul haosului acvatic, ca să ne salveze pe noi, cei căzuți în acele adâncimi. Acum, în Înviere, Fiul lui Dumnezeu se întoarce în Duhul la Tatăl, aducând cu El lumea pe care a refăcut-o.

Acum, oameni buni, în lumina acelei mici recapitulări a istoriei mântuirii – dar vedeți, cred că e importantă, pentru că acesta e arcul narațiunii, de la tohu wabohu de la început, Dumnezeu se luptă cu el în diferite moduri, dar în cele din urmă, găsește o biruință definitivă asupra lui în Fiul Său – cu toate acestea în minte, revedeți aceste versete. „Atunci am văzut un cer nou și un pământ nou. Cerul dintâi și pământul dintâi au trecut, iar marea nu mai este.” Locuiesc lângă mare, aici, în Santa Barbara, și merg înainte și înapoi pe autostrada 101 tot timpul. Așadar trec pe lângă Oceanul Pacific tot timpul. Îmi place să mă plimb pe malul Oceanului Pacific – iubesc marea! Și poeți și scriitori și compozitori au cântat frumusețea mării de multă vreme și, cu adevărat, așa este. Dar observați ceva: în Biblie nu găsești așa ceva! Ei nu cântau romantic despre mare; vedeau marea ca pe un simbol al haosului. Putem zbura cu ușurință peste ocean, putem avea aceste nave grozave care străbat foarte ușor valurile, dar imaginați-vă, în lumea antică nu puteai pur și simplu zbura peste ocean și bărcile erau periculoase și neetanșe. Evident că marea era haotică și înspăimântătoare și periculoasă. Erai fericit că erai în sfârșit pe uscat. Așadar înțelegem de ce marea este evocatoare pentru tot ce este rău.

Și astfel auzim în acest pasaj că marea nu mai este. Simbolizează faptul că în sfârșit păcatul și moartea și toate puterile lor au fost oprite. Dumnezeu a realizat refacerea lumii. Acum, acolo vin cerul nou și pământul nou. Dumnezeu a curățat lumea veche. Sunt toate acele părți distructive ale Cărții Apocalipsului – Dumnezeu și-a făcut operațiunea de curățare. A rezolvat în Cristos problema cu tohu wabohu. Marea nu mai este. Și astfel acum suntem pregătiți pentru o refacere a lumii. Am mai spus aceasta de multe ori înainte: creștinismul nu este un sistem platonic. Nu susținem: „Ei bine, lumea aceasta este căzută și imperfectă, așa că să încercăm să scăpăm de ea cât mai rapid posibil. Să sperăm că sufletele scapă din trupurile noastre și merg într-un loc mai bun.” Aceasta ar putea fi o fantezie platonică sau gnostică, dar nu e viziunea biblică. Ideea biblică este mai degrabă învierea trupului – atenție! – ca parte a reînnoirii întregii creații a lui Dumnezeu. Întoarceți-vă la început: Dumnezeu a creat lumea și a spus că e bună și a spus că ansamblul ei este foarte bun. Da, tohu wabohu a reapărut – aceasta e puterea păcatului și a morții; dar Dumnezeu a luptat cu aceasta și, în final, a luptat până la capăt, așa că acum marea nu mai este. Și este acum în situația de a face un cer nou și un pământ nou.

Vă las acum cu un ultim gând, pentru că e cu adevărat… este provocator și în același timp eliberator. El ne oferă nouă, discipolilor Săi, privilegiul de a coopera la acea lucrare. Așa că, da, e lucrarea lui Dumnezeu să se ocupe de păcat și de moarte și să refacă lumea, dar El ne oferă nouă privilegiul. Noi, cei altoiți pe Fiul Său – ascultați! – noi cei care ne-am alăturat armatei Mielului care stă, deși e înjunghiat, noi avem responsabilitatea și privilegiul de a ajuta la crearea acestei noi lumi. O facem prin cultul nostru, prin actele noastre de iubire, o facem prin grija pentru cei săraci. Frumos! Așa ajunge Biblia, oameni buni, la împlinirea ei. Dumnezeu a făcut marea Sa lucrare, așa că acum să ne unim forțele cu El, în timp ce noul cer și noul pământ iau naștere. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze!