Planul lui Dumnezeu pentru căsătorie

Episcopul Robert Barron

Prieteni, lecturile noastre din această duminică sunt legate de antropologia biblică – adică de cine suntem în prezența lui Dumnezeu – și de înțelegerea creștină a căsătoriei. O intuiție de bază a Bibliei este că nu începem cu individul, ci cu comunitatea. Iar căsătoria este cea mai frumoasă și mai intensă formă a acestei prietenii pe care Dumnezeu o dorește pentru noi.

Clipul este subtitrat în română (traducerea: Radu C.). Dacă nu apare în clip, activați-o.

Durată: 13 min 23 secunde
Limba (audio): engleză
Subtitrare (text): română

Vezi pe YouTube originalul

[etichete]

Pacea să fie cu voi! Prieteni, lecturile pentru această săptămână au o importanță extraordinară. Au de-a face, folosind termenul tehnic, cu antropologie creștină, adică cu cine suntem noi în prezența lui Dumnezeu, și înțelegerea creștină privind căsătoria. Aceste două teme au o semnificație enormă în cultura noastră de astăzi. Drept urmare, acest scurt pasaj din Vechiul Testament, din cartea Genezei, și scurtul pasaj din Evanghelie merită o atenție deosebită. Versetul de deschidere a lecturii este bine cunoscut. „Domnul Dumnezeu a spus: ‚Nu este bine ca omul să fie singur’.” Este una dintre cele mai de bază afirmații ale antropologiei biblice. „Nu este bine…” Deci Dumnezeu l-a creat pe Adam, dar spune: „Nu este bine ca omul să fie singur”.

Faptul că aparținem societății, comunității, că aparținem unul altuia, este o intuiție fundamentală a antropologiei biblice. Iată de ce este interesant: deoarece opiniile filozofice moderne sunt bazate pe ipoteza opusă, și anume că avem de-a face, în primul rând, cu indivizi. Gândiți-vă la teoriile politice venite de la Thomas Hobbes și John Locke, cei care i-au influențat pe Părinții noștri Fondatori. Începi cu individul și cu drepturile lui. Apoi, indivizii se reunesc într-un mod oarecum artificial pentru a face un contract social. Și prin intermediul acestui contract, au un fel de viață comună. Nu așa vede Biblia lucrurile. Biblia nu începe cu individul și drepturile sale. Biblia începe cu comunitatea. „Nu este bine ca omul să fie singur.”

De asemenea mi se pare interesant că există o legătură între Biblie și filozofia antică. Hobbes și Locke modelează deci viziunea modernă, dar întoarceți-vă la unul ca Aristotel. El a definit ființa umană ca fiind zoon politikon, animalul politic. Știți ce înseamnă? Înseamnă animalul care trăiește într-un polis, într-un oraș. Înseamnă că trăiește cu ceilalți, că a fi împreună este fundamental pentru felul său de a fi. Chiar și faimoasa definiție a lui Aristotel despre ființa umană ca fiind zoon logicon – spunem animal rațional, dar logicon, logos, înseamnă limbă, vorbire. Înseamnă animalul care vorbește. Vedeți, a vorbi înseamnă a vorbi cu altul. A vorbi înseamnă conversație. Deci, în viziunea clasică, atât biblică, cât și filozofică, ceva de genul comunității este temelia, nu individualitatea.

Cardinalul Francis George de Chicago obișnuia să spună, subliniind aceeași idee: „Învățătura socială catolică începe nu de la individ, ci cu familia.” A! Există o uriașă diferență aici! Gândiți-vă acum la mentalitatea noastră politică. Nu începeți cu individul și drepturile sale. Dar vedeți: acesta este punctul de vedere dominant astăzi, nu-i așa? Indivizii cerându-și drepturile. Dar învățătura socială catolică nu începe acolo, ci mai degrabă cu familia. „Nu este bine ca omul să fie singur.”

Bine. Așadar în conformitate cu acest adevăr, Dumnezeu caută să facă un partener pentru Adam. Observați micul preludiu: este foarte interesant! Este înainte de crearea Evei. El aduce în fața lui Adam toate diferitele animale. Iar Adam, unul câte unul, le dă nume. Priviți-l mai întâi la modul pozitiv. Părinții Bisericii au observat aceasta: avem aici știința și filozofia și toate modurile în care ne folosim inteligența pentru a cataloga lumea. Acel cuvânt vine din grecescul kata logon, conform logos-ului. Deci toate animalele vin înaintea omului, așa după cum omul de știință, filozoful numește și cataloghează și clasifică toate lucrurile. Frumos! Trebuie să vedem în aceasta o formă de bază a înfloririi umane.

Dar iată al doilea punct și l-aș pune puțin mai negativ. Nici unul dintre aceste animale, aduse înaintea lui Adam, nu este considerat ca un partener adecvat pentru el. Observați: de ce? De ce? Deoarece toate aceste animale, el este capabil să domine, să stăpânească și să catalogheze. Dacă le numesc, le dau nume și le pun pe categorii, exprim în acest fel o stăpânire asupra lor. Bine. Acest lucru este adecvat față de celelalte animale. Dar nu se potrivesc ca parteneri pentru Adam. De ce? Pentru că animalele nu sunt egale cu el. De ce are el nevoie este cineva care să poată răspunde inteligenței și emoției și creativității și profunzimii personalității sale.

Și astfel auzim că Dumnezeu îl pune pe Adam într-un somn profund, iar din coasta lui o creează pe Eva. Nu citiți acest lucru ca un simbol al inferiorității femeii. Nu așa trebuie citit, ci mai degrabă ca o egalitatea radicală a ei. Ea nu este ca celelalte animale care vin înaintea lui Adam, asupra cărora el își exprimă, după cum se cuvine, stăpânirea. Mai degrabă, ascultați, Adam spune: „În sfârșit, aceasta este os din oasele mele și carne din carnea mea”. Cu alte cuvinte: „partenerul meu egal”.

Și Aristotel a spus aceasta, cu mult timp în urmă, că nu pot avea o prietenie autentică decât cu cineva care este egal cu mine, cu cineva a cărui privire este la nivelul privirii mele, a cărui inteligență corespunde inteligenței mele, a cărui curiozitate corespunde curiozității mele, a cărui capacitate de iubire corespunde capacității mele de iubire. Doar cu un egal pot fi prieten. Ei bine, acum, Adam și-a găsit prietenul, unul care este os din oasele lui și carne din carnea lui.

Să mergem mai departe. Vorbim de antropologie de bază, dar acum începem să vorbim despre o teologie biblică a căsătoriei. Ascultați: „De aceea bărbatul își va lăsa tatăl și mama și se uni cu soția sa, și cei doi vor fi un singur trup”. Nu știu ce părere aveți, dar eu nu știu nicăieri în literatura mondială ca sensul căsătoriei să fie mai bine exprimat decât în acest verset. „Cei doi vor fi un singur trup.” Cu siguranță semnalează dimensiunea fizică a actului sexual, dar în contextul biblic carnea nu însemna ceva opus spiritului. Carnea însemna persoana, mă desemna pe mine. „Cei doi vor fi un singur trup” înseamnă cei doi fuzionează într-un mod atât de profund, total și complet, încât prietenia lor ajunge la cea mai deplină expresie posibilă. „Nu este bine ca omul să fie singur.” Are nevoie de un egal. Are nevoie de un prieten. Iar în căsătorie, în această relație de căsătorie între un bărbat și o femeie, prietenia ajunge la cea mai deplină expresie. Mutualitatea, complementaritatea, relația de prietenie egală atinge punctul culminant în contextul relației de căsătorie. Frumos. Frumos.

Căsătoria este cel mai profund și mai deplin tip de prietenie. Soțul îi spune soției sale: „Viața mea nu mă mai are pe mine în centru”. Cred că este un lucru foarte interesant atunci când tinerii se căsătoresc. Este acea tranziție extraordinară de la o atitudine fundamental orientată spre sine. Și acest lucru e tipic copiilor și cuvenit în anumite limite. Viața lor îi are pe ei în centru, împlinirea nevoilor lor. Când un bărbat se căsătorește cu o femeie, el spune: „Viața mea nu mă are pe mine în centru. Te are pe tine.” Și femeia, în același sens, spune: „Viața mea nu mă are pe mine în centru. Nu vizează satisfacerea nevoilor mele. Tu ești în centru.” Cei doi devin, în acest mod frumos de oglindire, un singur trup. „Nu este bine ca omul să fie singur.” Și astfel Dumnezeu instituie prietenia, da, într-adevăr, dar acest tip extraordinar de intim de prietenie pe care îl numim căsătorie. Aceasta este antropologia biblică.

Acum să ne îndreptăm spre Evanghelie. Tocmai acest text din Geneză îl citează Isus când este întrebat despre căsătorie și divorț. Știu că despre aceste texte se vorbește mult astăzi. El este întrebat despre atitudinea lui Dumnezeu față de căsătorie și divorț și ne-am putea aștepta ca El să relaxeze învățătura sau să o relativizeze. Nu, mu. Dimpotrivă! O intensifică. Ascultați. „Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, nici un om să nu despartă”. Intensifică învățătura despre căsătorie. Intensifică interdicția împotriva divorțului. Și introduce – voi folosi, din nou, limbajul lui Aristotel – introduce al treilea care îi transcende. „Ceea ce Dumnezeu a unit, nici un om să nu despartă”.

Am vorbit des pe tema aceasta. Ce face ca o prietenie să fie de lungă durată, durabilă? Nu pur și simplu că cei doi prieteni se iubesc. Este un aspect esențial, desigur. Dar dacă pur și simplu cei doi prieteni se iubesc, situația se pot degrada într-un fel de egoism împreună. Mai degrabă, a spus Aristotel, o prietenie va rezista în măsura în care, împreună, cei doi prieteni se îndrăgostesc de un al treilea care îi transcende, cu o anumită valoare mare căreia i se dedică amândoi, care îi transcende pe cei doi. Împreună se îndrăgostesc de țara lor. Împreună se îndrăgostesc de înțelepciune sau orice altceva.

Ei, bine, e același principiu. „Ceea ce Dumnezeu a unit, nici un om să nu despartă.” Cine este responsabil de această expresie cea mai intimă a prieteniei pe care o numim căsătorie? Cine este responsabil de faptul că cei doi vor fi un singur trup? Nu este doar iubirea lor reciprocă. Oh, s-au întâlnit și s-au găsit unul pe altul interesanți și s-au îndrăgostit și au decis să se căsătorească. Ei bine, acesta este o perspectivă pur seculară sau pur psihologică. Lectura biblică spune: „ceea ce Dumnezeu a unit”. Ce a vrut Dumnezeu de la început? „Nu este bine ca omul să fie singur.” Dumnezeu ne-a dorit în comunitate. Ne-a dorit în prietenie și a dorit această cea mai frumoasă și mai intensă formă de prietenie. Vedeți, prieteni, de aceea Biserica, de la început, s-a exprimat atât de categoric împotriva divorțului. Pentru că nu este vorba doar de două persoane care din motive psihologice proprii sunt împreună. Nu, nu. Este vorba de Dumnezeu care îi aduce împreună.

Bine. Un ultim gând, apropiindu-ne de final. Ce minunat că acest pasaj evanghelic despre căsătorie și divorț se încheie cu aceasta. Într-o perioadă în care copiii erau văzuți ca o pacoste, nu aveau un statut social special, copiii vin la Isus, iar discipolii vor să îi oprească. Și Domnul spune: „Lăsați copiii să vină la Mine; nu le interziceți, căci împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia”. Care este rodul acestei cele mai intime, durabilă și frumoase forme de prietenie? Copiii. Acum avem imaginea completă. Doi oameni care se îndrăgostesc, dar da, sub călăuzirea lui Dumnezeu, găsind această prietenie care îi face să fie un singur trup, iar apoi, într-un mod rodnic, dau naștere copiilor. Aceasta este imaginea, oameni buni; aceasta este.

Cred că într-o perioadă în care acest concept de căsătorie este atacat, este foarte important pentru noi să revedem în special acest text din capitolul 2 al Genezei, pentru a vedea ce dorește Dumnezeu privitor la această cea mai frumoasă formă de prietenie. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze. Vă mulțumesc pentru vizionare!

Dacă v-a plăcut acest video, vă încurajez să îl distribuiți și să vă abonați la canalul meu YouTube.