Polonia ca servitorul suferind din Isaia

Profetul Isaia vorbește despre slujitorul suferind, asupra căruia a fost pedeapsa care ne-a mântuit și cel prin ale cărui răni suntem vindecați. Desigur, vorbește despre Domnul și Mântuitorul nostru Isus Cristos. Dar și noi putem fi slujitori suferinzi, pentru că suntem Trupul lui Cristos. Și când Trupul lui Cristos suferă cu iubire în unire cu Cristos, Capul Său divin, poate avea un efect vindecător, salvator. Vedem aceasta, de exemplu, la primii martiri creștini, despre care s-a spus faimos: „Sângele martirilor e sămânța Bisericii”. Cred că Polonia însăși este un slujitor suferind extraordinar. De fapt, în multe privințe, poporul din acea țară a suferit ca nimeni altul.

De exemplu, vedeți ceea ce istoricii numesc „Potopul”, ce a avut loc în sec. XVII. Pentru aproape două decenii, nu mai puțin de șase popoare vecine au dezlănțuit fără milă, val după val, de foc, ucideri, violuri și prădare asupra uniunii statale polonezo-lituaniene. Apoi, la sfârșitul sec. XVIII, Polonia a fost împărțită și apoi complet ștearsă de pe harta Europei într-o conspirație între Germania, Austria și Rusia. De fapt, după ce au înfăptuit acea nedreptate incredibilă, acele trei țări au făcut lucrurile și mai rele, făcând ilegal chiar și să folosești numele Polonia. Dar acesta nu a fost sfârșitul Poloniei. Aceasta pentru că 123 de ani mai târziu, din cenușa primului război mondial, Polonia a înviat. Dar recent ridicata Polonie va suferi mai mult ca oricând. În timpul celui de-al doilea război mondial, cel mai rău război din istoria omenirii, Polonia a suferit cea mai mare rată a victimelor din orice altă țară. Polonia a reușit să strângă doar câțiva soldați pentru a apăra țara împotriva tancurilor și mitralierelor germane moderne.

Din păcate, aș mai putea spune multe despre istoria dureroasă a Poloniei. Dar măcar acum aveți o idee de ce numesc Polonia un slujitor suferind. Totuși, indiferent ce s-a întâmplat, Polonia și-a păstrat mereu credința catolică și chiar atunci când a suferit, a ajutat și la salvarea lumii. Într-adevăr, ca o țară puternic evreiască, catolică și suferindă, Dumnezeu a ales Polonia pentru o misiune incredibilă. Știu că toate acestea pot părea cam mult, dar nu trebuie doar să mă credeți pe mine. Luați în considerare faptele din trei momente cheie din istoria Poloniei. În primul rând, este asediul Vienei în 1683. Dacă în Statele Unite, 11 septembrie a devenit o zi pe care toată lumea o recunoaște ca un punct de cotitură în istoria Americii, atunci în lumea musulmană, 12 septembrie 1683 a fost și ea o asemenea zi. A fost punctul culminant al unei lupte epopeice, care a durat 300 de ani, între Imperiul Otoman musulman și Sfântul Imperiu Roman catolic. Înainte de acea bătălie fatidică, armata musulmană încercuise Viena cu o armată masivă de 200.000 de oameni. Cu toate acestea, orașul a refuzat să se predea. Și așa a început asediul. Mâncarea și apa s-au terminat curând. Au fost săpate tuneluri sub zidurile masive ale Vienei și apoi explozivi au creat spărturi mari în ele. Zi după zi, situația devenea din ce în ce mai disperată.

Cine va veni deci să salveze acei sărmani vienezi? Nu numeroșii prinți și regi ai Europei. Erau prea ocupați să se certe și să se lupte între ei. În plus, nimeni nu dorea să se confrunte cu o armată musulmană de 200.000 de oameni. Va veni așadar cineva? Aceasta era întrebarea arzătoare a celor care erau încă prinși în spatele zidurilor năruite ale Vienei. Ei bine, în noaptea din 11 septembrie 1683, armata musulmană a observat focuri la nord-vest de Viena. Lumina era din Polonia. Mai exact, erau torțe care iluminau Liturghia de dinainte de luptă pentru miile de soldați polonezi care veniseră să elibereze Viena sau să moară încercând. Decizia eroică de a veni la Viena a fost luată de Jan Sobieski, curajosul rege al Poloniei și comandantul armatelor ei. În dimineața după ce armata musulmană zărise luminile ciudate în depărtare, regele Jan însuși a condus cel mai mare atac de cavalerie din istoria lumii începând bătălia care va dura o zi întreagă.

La sfârșitul zilei de luptă, din cortul care aparținuse comandantului musulman, regele Jan Sobieski i-a scris Papei, oferind un scurt raport, raport care s-a făcut ecoul cuvintelor celebre de victorie ale lui Cezar în latină: „Veni, vidi, vici”, „Am venit, am văzut, am învins”. Doar că regele Jan a făcut o ușoară schimbare, scriind „Veni, vidi, Deus vicit”, ceea ce înseamnă: „Am venit, am văzut, Dumnezeu a învins”. Jubilând, Papa Inocențiu al XI-lea, care a citit acele cuvinte, a comemorat acea victorie crucială extinzând Sărbătoarea Sfântului Nume al Mariei la întreaga Biserică, fixând data ei pe 12 septembrie. O nouă zi de glorie pentru creștinătate. Unii spun că teroriștii musulmani care au atacat SUA pe 11 septembrie au ales această dată foarte deliberat. De ce? Pentru că au dorit să șteargă propria zi de dezonoare, 12 septembrie, printr-o victorie zdrobitoare a lor cu o zi înainte. Oricare ar fi fost motivele lor, un lucru este clar: în 1683, Dumnezeu a folosit Polonia, slujitorul Său suferind, pentru a salva Europa creștină.