Privim în urmă, împrejur, spre viitor

Pacea să fie cu voi și o primă Duminică de Advent fericită tuturor! Când studiam la liceu, în urmă cu mulți ani, o călugăriță benedictină foarte înțeleaptă, care mi-a fost profesoară de istorie, mi-a oferit un șablon de înțelegere a Adventului care e foarte simplu, dar foarte clar, și nu l-am uitat niciodată. Spunea că Adventul privește trei veniri ale lui Cristos. „Adventus” înseamnă pur și simplu sosire sau venire. 1. Cristos a venit în istorie. 2. Cristos vine la noi astăzi și 3. Cristos va veni definitiv la sfârșitul timpului. Un șablon simplu, dar foarte util, și constat că lecturile pentru prima noastră Duminică din Advent se potrivesc frumos cu acest șablon.

Să aruncăm o privire la prima lectură, care e din cap. 33 al profetului Ieremia, și vorbește foarte clar despre venirea istorică a lui Cristos. Ascultați: „Vin zile, zice Domnul, când voi împlini făgăduința pe care am făcut-o casei lui Israel și casei lui Iuda. În zilele acelea și în ceasul acela, voi face să răsară pentru David o odraslă dreaptă.” Fulton Sheen, unul dintre eroii pentru „Word on Fire”, a spus: „Singurul fondator religios a cărui venire a fost prezisă clar a fost Isus”. Și gândiți-vă, Vechiul Testament este plin de anticipări ale venirii lui Mesia – a Celui Uns. Și când în sfârșit a venit, discipolii Săi au făcut constant referire la aceste anticipări. Cât de des în Evanghelii auziți acea expresie mică: „kata ta grapho”, care înseamnă „conform scrierilor”, conform Scripturilor. Astfel Isus este văzut ca împlinirea tuturor instituțiilor Israelului. El este Templul definitiv. El este împlinirea Legământului. El este Legea sau Tora întrupată. Tot ceea ce a reprezentat Israelul ajunge acum la expresia sa deplină în Isus. A venit în istorie acum două mii de ani, ducând Israelul la împlinire și devenind astfel axul central al întregii istorii; a devenit punctul prin excelență prin care înțelegem timpul. Nu este minunat, apropo, că și astăzi, cel puțin în Occident, dar de fapt în toată lumea, măsurăm în continuare timpul după „adventus”-ul Său? Mai vorbim încă… Atunci când eram copil, spuneam „înainte de Cristos”, iar apoi spuneam AD, „Anno Domini”, în anul Domnului… Și în continuare măsurăm timpul în acest fel.

Aceasta ne spune un adevăr foarte important, și anume că istoria nu a avut punctul culminant de exemplu în sec. XVIII, așa cum cred mulți oameni de astăzi. Sec. XVIII, cu marile sale revoluții politice, cu revoluția științifică – atunci s-a născut lumea modernă. Tot ce a fost înainte este întunecat și obscurantist, totul după aceasta participă la modernitate și progres. Punctul de cotitură al istoriei este sec. XVIII. „Nu, nu!”, spun creștinii. „Deloc!” De fapt, sec. XVIII, da, ne-a dat multe lucruri bune, dar modernitatea, nu știu ce să spun, ne-a dat și multe lucruri rele. Nu acesta este axul central al istoriei. Mai degrabă, momentul decisiv – privim înapoi la primul „adventus Christi” istoric, prima venire a lui Cristos – a schimbat totul. Moartea și Învierea Lui sunt punctul de cotitură în jurul căruia se învârte toată istoria. Și atunci este foarte important, în această primă Duminică din Advent, să privim într-adevăr înapoi, la acel moment, la acel timp. Ceva s-a întâmplat, ceva neașteptat a pătruns în istorie. Și privim cu adevărat înapoi la aceasta cu o atenție spirituală profundă. Face parte din semnificația Adventului.

Dar acum să o urmăm mai departe pe profesoara mea din liceu. A doua dimensiune a Adventului are legătură cu „adventus Christi”, venirea lui Cristos care are loc acum! Nu doar cu mult timp în urmă, ci acum în viața Bisericii. Și ascultați a doua lectură, luată din unul dintre cele mai vechi texte creștine pe care le avem: prima Scrisoare a lui Paul către Tesaloniceni. Unii susțin că este chiar prima scrisoare pe care a scris-o Paul. Cu siguranță e printre primele. Ascultați: „Fraților și surorilor, să vă facă Domnul să creșteți și să prisosiți în iubire unii față de alții și față de toți. vă rugăm și vă îndemnăm în Domnul Isus să vă comportați […] pentru a fi pe plac lui Dumnezeu.” Despre ce vorbește Paul aici dacă nu despre venirea, în acest moment, a lui Cristos în mințile și inimile și, într-adevăr, în trupurile celor care îl urmează. Paul știa, împreună cu toți primii creștini, că acum trăim în această epocă în care Cristos a trimis Duhul Său Sfânt pentru a călăuzi lucrarea și activitatea Bisericii Sale. Duhul lui Cristos vrea acum să locuiască în noi.

Gândiți-vă la imaginea din Cartea Apocalipsului, cu Isus care bate la ușa inimilor noastre; Cristos, chiar acum, mai ales în această primă Duminică din Advent, Cristos venind chiar acum, bătând la ușa minții și a inimii tale, ca să poată intra și apoi să realizeze aceasta: „să vă facă să creșteți și să prisosiți în iubire unii față de alții și față de toți”. Acesta este semnul pentru „adventus Christi” în inimile noastre, acum: faptul că devenim din ce în ce mai mult oameni ai iubirii. La prima venire s-a prezentat în contextul Israelului antic, apărând ca punctul culminant al acelei istorii, ca împlinirea Israelului. Dar acum, în această venire de astăzi, se prezintă în contextul Bisericii. Mi-a plăcut mereu la eroul meu intelectual, Cardinalul Francis George de Chicago: spunea că așa cum nu mă puteți cunoaște pe mine separat de trupul meu (vedeți această imagine a mea acum, auziți vocea mea și așa mai departe) tot așa Cristos nu poate fi cunoscut separat de Trupul Său și aceasta înseamnă, pentru noi, Trupul Său mistic, Biserica. Biserica nu e ceva extern lui Cristos. Nu este o simplă organizație umană în care intră cei care îl urmează. Nu, e mult mai puternică decât aceasta, mult mai organică decât aceasta. Biserica e vehiculul prin care Cristos devine prezent pentru poporul Său. Și astfel în venirea de astăzi lui Cristos este contextul Bisericii cel care contează.

Vorbim deci acum despre Sacramente, în special despre Euharistie, izvorul și culmea vieții creștine. Vorbim despre sfinți, despre mărturia sfinților. Vorbim despre arta și arhitectura Bisericii. Vorbim despre predicarea bună. Vorbim despre săraci. Nu a spus Isus: „Ce ați făcut celor mai mici dintre frații Mei, Mie mi-ați făcut”? Despre aceasta vorbesc: Biserica nu e o mică organizație umană secundară. Biserica este Trupul mistic al lui Isus. Așadar în strigătul săracilor, în fața săracilor care suferă, avem acces la Cristos care bate chiar acum la ușa inimilor noastre. Bine. Așadar, oameni buni, în această primă Duminică din Advent, privim într-adevăr înapoi, la acest moment decisiv din istorie, și ne uităm împrejur chiar acum și spunem: „Bine! Cea mai importantă decizie pe care o pot lua, mai importantă ca deciziile mele cu privire la locul meu de muncă sau educația mea sau chiar familia mea și țara mea, mai importantă decât oricare dintre acestea este decizia: îi permit lui Cristos să intre în viața mea pentru a deveni Domnul meu?” Și astfel, în această primă duminică a „adventus Christi”, privim împrejur. Ascultăm acea bătaie la ușa inimilor noastre. Suntem noi dispuși să îl lăsăm să intre?

Bine, să continuăm să o urmăm pe profesoara mea din liceu. Privim înapoi la venirea lui Cristos. Privim împrejur la Cristos care vine acum în mințile și inimile noastre. Și, în această primă Duminică din Advent, privim înainte, la venirea definitivă a lui Cristos la sfârșitul timpului. Acesta este un punct important de observat. Pentru creștini, istoria are o traiectorie. Nu este doar un eveniment după altul, nici nu este o revenire ciclică a aceluiași eveniment, o repetare constantă, iar și iar. Nu, nu! Cei care suntem formați în viziunea biblică știm că istoria are o traiectorie, se îndreaptă undeva, se îndreaptă spre punctul ei culminant. Are un scop. Și care este scopul? Scopul este a doua venire a lui Cristos – așa o numim noi – când va veni, „adventus”, la sfârșitul timpului pentru a atrage toate lucrurile la El, a duce istoria la împlinire și apogeu.

Ținând cont de acestea, să trecem acum la a treia lectură, Evanghelia de astăzi, Isus vorbind cu discipolii Săi. Ascultați: „Vor fi semne în soare, în lună și în stele, pe pământ popoarele vor fi îngrozite. Oamenii vom muri de groază, în așteptarea celor care vor veni în lume. Și atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere și cu mare glorie.” O referire acolo la cap. 7 al Cărții lui Daniel, venirea Fiului Omului pe un nor. Dar important aici e că El vorbește despre prăbușirea ordinii politice, a tot ce guvernează viața umană, dar și despre prăbușirea structurilor cosmice, această lume veche căzută dând naștere la ceea ce Biblia numește un cer nou și un pământ nou. Scopul lui Dumnezeu e în cele din urmă să salveze, să transfigureze și să transforme timpul și spațiul, istoria și pământul și înseși trupurile noastre. Și acel moment culminant îl asociem cu a doua venire a lui Cristos la sfârșitul timpului. Observați, vă rog, că Biserica trăiește în acest timp intermediar. Privind în urmă, acum 2000 de ani, acela a fost axul central al istoriei. Absolut! Moartea și Învierea lui Isus. Măsurăm timpul după aceasta. Ce a fost înainte, ce a fost după, căci acela a fost momentul… Privim înapoi. Dar privim și înainte, spre această venire definitivă a lui Cristos.

Și unde trăim noi? Ei bine, în această zonă intermediară. A fost câștigată bătălia, bătălia decisivă? Da, a fost! În moartea și Învierea lui Isus, păcatul și moartea au fost, în esență, învinse. Dar s-a terminat lupta? Nu! Are loc un fel de operațiune de curățare, să spunem așa. Folosesc des această imagine – pentru pasionații de istorie: după invadarea Normandiei, în iunie 1944, prusacii ar fi spus: „Da, s-a sfârșit cu Hitler”. Odată ce Aliații au pătruns, era o chestiune de timp până la căderea lui Hitler, dar totuși mai erau încă multe lupte de purtat, inclusiv teribila Bătălie de la Bulge din iarna anilor 44/45. Mai era încă un efort mare de făcut, deși bătălia fusese în esență câștigată în Normandia. Dar mai era încă de luptat înainte ca războiul să se încheie în cele din urmă. Ei bine, acolo trăiește Biserica, între acel moment crucial de acum două mii de ani și venirea definitivă a lui Cristos. Și în acel timp intermediar, ce facem? Căutăm să îl primim acum în inimile noastre, astfel încât să ne putem alătura armatei Sale și să luptăm lupta bună. Iată un mod de a ne gândi la cele trei veniri — istorie, acum, viitor — la felul în care sunt legate între ele.

Poate un ultim gând. Oamenii se întreabă, în special creștinii care cred în Dumnezeu, cred în Isus și în providența lui Dumnezeu: de ce viețile noastre sunt încă atât de pline de pericol, anxietate și eșec? Ei bine, pentru că încă așteptăm venirea definitivă. Observați, vă rog, și odată ce începeți să vedeți, o vedeți peste tot în liturgie, liturgia ne amintește în mod constant de a doua venire. Doar câteva exemple: „Așteptând nădejdea fericită și venirea Domnului nostru Isus Cristos”. Nu vorbim acolo despre venirea Lui în timp, ea s-a întâmplat deja. Dar acum nădăjduim… Încă nu suntem acolo, suntem încă cuprinși de neliniști, dar așteptăm cu nădejde venirea Mântuitorului nostru. Așadar, în prima Duminică din Advent privim înapoi, da, fascinați de acest punct de cotitură din istorie. Ne uităm împrejur, gata să luăm chiar acum decizia de a-l lăsa pe Cristos în inimile noastre. Și privim înainte: într-o zi, la sfârșitul timpului, când Dumnezeu va fi totul în toate, istoria și pământul și trupurile noastre vor ajunge la împlinirea lor. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Vă mulțumesc pentru vizionare! Dacă v-a plăcut acest video, vă încurajez să îl distribuiți și să vă abonați la canalul meu YouTube.