Realitatea istorică a lui Isus

Pacea să fie cu voi! Prieteni, acum câțiva ani, a fost făcut un sondaj în Marea Britanie care a dezvăluit că majoritatea oamenilor din acea țară consideră că Isus nu a fost o figură istorică reală; că este mai degrabă un personaj mitic. Atenție: aceasta e în țara lui Edward Mărturisitorul și Thomas Morus și John Fisher, Edmund Campion, John Henry Newman și G.K. Chesterton – toți, vă garantez, își dau ochii peste cap în cer la această constatare. Pentru că istoricitatea lui Isus – este termenul tehnic, faptul că El a fost o figură istorică reală – este de o importanță centrală pentru creștinism. Există tot felul de sisteme spirituale care apelează la limbaj mitic, care sunt oarecum de legendă, ce folosesc anumite texte literare care conțin un adevăr spiritual. Și, așa cum ar spune Jerry Seinfeld, nu e nimic în neregulă cu aceasta. Îmi plac miturile. Îmi plac legendele care poartă un adevăr spiritual. Îmi place poezia care transmite perspective spirituale atemporale. Minunat, minunat! Dar nu aceasta este creștinismul. Aproape unic între marile religii ale lumii el depinde de anumite afirmații istorice clare.

Înțeleg: acest lucru a fost adevărat mai ales în ultimii 200-300 de ani, tocmai pentru că istoria este o știință atât de inexactă. Căci nu pot să reproduc faptele istoriei și să fac un experiment pe ele. Nu pot să mă întorc să verific ce s-a întâmplat cu Abraham Lincoln și ce s-a întâmplat cu Iulius Caesar. Dacă ai de-a face cu domeniul fizicii și al chimiei, când cineva face o afirmație, spun: „Voi testa. Permiteți-mi să văd. Voi face câteva experimente și voi trage propriile concluzii.” și: „O, da, pot verifica ceea ce tocmai ai spus”. Minunat! Dar istoria nu poate fi așa, deci există mereu o oarecare inexactitate, incertitudine când vine vorba de istorie. Acest fapt i-a determinat pe unii creștini, atât protestanți, cât și catolici, de-a lungul secolelor să spună: „Să lăsăm deoparte istoria. Să nu ne concentrăm atât pe faptele istorice cât pe marile adevăruri spirituale ce sunt transmise de aceste texte creștine”. Într-adevăr, întoarceți-vă cu mult înainte de ultimii 200 de ani. Întoarceți-vă la vechii gnostici care fac afirmații similare. Dar, oameni buni, credeți-mă când vă spun: textele fondatoare ale creștinismului nu permit această cale de interpretare; nu permit creștinismului să degenereze într-un simplu sistem mitic.

Primii creștini au fost puternic interesați de istorie. Permiteți-mi să vă spun acum de ce și voi spune mai multe pe subiect imediat. Erau convinși că ceva s-a întâmplat. Nu aveau de-a face cu adevăruri spirituale atemporale la care orice persoană înțeleaptă putea avea acces în principiu. Nu, ceva s-a întâmplat. Suntem în perioada Adventului, nu? „Adventus” – a venit, s-a întâmplat ceva. Ceva a intrat în istorie și a schimbat totul, iar ei au dorit să ne împărtășească aceasta. Un exemplu foarte bun este Evanghelia lui Luca. Citim în tot acest an liturgic din Evanghelia lui Luca. Spre deosebire de Marcu, care a scris o greacă foarte rudimentară… Marcu nu era cu siguranță vorbitor și scriitor nativ de greacă și a scris într-un fel de un mod mai abrupt, simplu. Chiar și Matei – se crede că Evanghelia lui a fost inițial în ebraică sau aramaică și apoi tradusă, și poartă într-un fel semnele la aceasta. Dar Luca și Ioan sunt amândoi scriitori greci foarte buni. El au scris la un nivel literar superior.

Și vreau să vă citesc ceva. Nu auzim niciodată acest pasaj la Liturghie, dar sunt versetele de început ale Evangheliei lui Luca în care el ne spune exact ce face și vreau să ascultați aceasta: „Deoarece mulți au încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor care s-au împlinit printre noi, așa cum ni le-au transmis cei care de la început au fost martori oculari și au devenit slujitori ai cuvântului, și eu… [deci Luca vorbește] și eu m-am gândit, după ce am cercetat toate de la început cu grijă, să ți le scriu și eu în mod sistematic, preabunule Teofil, [nu prea știm cine a fost, dar se adresează acestei persoane] ca să te convingi de temeinicia învățăturilor pe care le-ai primit.” Bine! Este un istoric care și-a făcut documentarea: a citit textele relevante, a căutat martori oculari, i-a ascultat și acum încearcă să ne dea o relatare sistematică a lucrurilor ce s-au întâmplat și „s-au împlinit printre noi”. Ascultați, oameni buni: nu așa vorbesc cei care creează mituri. Aici nu avem „o dată ca niciodată…” sau „într-o galaxie foarte îndepărtată…” Omul acesta vorbește despre lucruri care s-au întâmplat. Intru în critici acum, și îmi cer scuze, dar când eram student, acum mulți ani, auzeam atât de des afirmația: „O, Evangheliile, ele au fost scrise mult după vremea lui Isus, așa că reflectă mai ales comunitățile care le-au produs, mai ales mintea autorului… Ce s-a întâmplat cu adevărat cu Isus… ei bine, cine știe?” Prostii!

Să luăm cea mai veche Evanghelie: se speculează a fi Marcu, scrisă în jurul anului 70; Luca poate zece ani mai apoi. Dacă m-aș așeza chiar acum să scriu o istorie definitorie a asasinatului lui J.F. Kennedy, acum, la aproape 60 de ani. Și aș spune: „Uite, am citit toate cărțile, toate articolele, toate studiile. Am vorbit cu martori oculari.” Mai sunt unii în viață. Am vorbit cu un preot din Dallas în urmă cu câțiva ani, care era adolescent în parada din acea zi, când a trecut J.F. Kennedy. Mai sunt în viață oameni care au fost martori oculari. Ați spune că am scris o lucrare de mitologie? Că am scris o carte de legende care nu are nici o legătură cu faptele istorice? Nu, nu, nu. Ați spune: „Tipul acesta este un istoric responsabil”. Așadar Luca scrie istorie, cât de bine a putut atunci, căci contează că aceste lucruri s-au întâmplat. „Adventus” – s-a întâmplat ceva, cineva a venit, nu?

Acum ajung la Evanghelia noastră de astăzi și vreau să vă citesc acest pasaj extraordinar. Ținând cont de ceea ce tocmai am citit, este perfect logic. Luca spune: „În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, pe când Ponțiu Pilat era guvernator al Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al ținutului Itureii, iar Lisania, tetrarh al Abilenei, pe timpul arhiereilor Anna și Caiafa”. Bine! Ar fi putut omul acesta să fie mai precis? Putea fi mai exact legat de ceea ce descrie? Aici nu avem „odată ca niciodată”. Este ca și cum v-aș spune: „Când Joe Biden era președinte și Gavin Newsom era guvernator al Californiei, tocmai depășind moțiunea de înlăturare a sa, în al doilea an al pandemiei de COVID, în al optulea an al pontificatului Papei Francisc”, ați spune: „Da, sigur! Știu exact acea perioadă.” V-ați gândi vreun moment că vă spun un basm sau că folosesc limbaj mitic? Nu, nu. Ați spune: „Omul acesta descrie ceva ce s-a întâmplat cu adevărat”. Aha! La fel și Luca. Putem verifica în mod independent existența acestor diferite figuri? Normal că putem! Tiberiu Cezar, Ponțiu Pilat, Anna și Caiafa, marii preoți… Desigur! Putem verifica independent existența lor. Abstracțiile mitice sunt bune în sfera lor, dar Luca nu se ocupă cu așa ceva! Nu se ocupă cu așa ceva!

Acum, după ce am subliniat această idee – poate cu mare insistență – că avem de-a face cu fapte istorice, ne pregătește frumos și pentru răsturnarea spirituală de care Luca este foarte interesat. Înainte de aceasta, avem același lucru. Știți relatarea Crăciunului din Evanghelia lui Luca. Aceeași dinamică, nu? „Când Cezar Augustus era împărat al Romei, când Quirinius era guvernator al Siriei.” Da, bine! Precizează așadar în ce timp era. Dar apoi ce face? „Povestea pe care v-o spun, deși o plasez istoric, nu este despre Cezar Augustus, nu este despre Quirinius. Este despre acest mic cuplu necunoscut, care își croiește drum din Betleem spre… din nord spre sud, în acest avanpost îndepărtat al imperiului.” Luca răstoarnă intenționat ceea ce te-ai aștepta de la un istoric antic. Istoricii antici nu scriau despre oameni de rând, ci despre cei înalți și puternici. Luca sugerează ceva extraordinar, oameni buni. Când Dumnezeu pătrunde în istorie, o întoarce cu susul în jos, o inversează. El ne dă așteptările peste cap, de sus până jos.

Așa că în episodul de azi… Permiteți-mi să îl interpretez. Iată cum începe: „În al cincisprezecelea an al lui Tiberiu Cezar [da, împăratul Romei, cel mai mare tip din jur], când Ponțiu Pilat [da, reprezentantul său local] era guvernator al Iudeii, Irod, tetrarhul Galileii, fratele său, tetrarhul Itureei, Lisania, tetrarhul Abilenei [da, acești mari, să spunem, lideri vasali evrei], când Anna și Caiafa, [da, cele mai importante două figuri religioase din acel timp și loc; da, când toți acești oameni domneau, ce se întâmplă?] cuvântul lui Dumnezeu a venit la Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu.” Ce? Vedeți? A făcut același lucru pe care l-a făcut cu relatarea Crăciunului. Cezar Augustus și Quirinius, marii momentului, dar nu vorbesc despre ei. Vorbesc despre acești doi anonimi, care nasc acest Copil care este pus într-o iesle, înconjurat de animale, fără vreun loc unde să fie primit. S-a întâmplat ceva care a dat istoria peste cap.

Sunt deci toate aceste mari figuri ale Bisericii și ale statului, dar cuvântul lui Dumnezeu nu a venit la niciunul dintre ei, ci la Ioan, fiul lui Zaharia. Acest nimeni din pustiu? Cine stă în pustiu? Dumnezeu lucrează în moduri ciudate, oameni buni. El pătrunde în timp, spațiu și istorie. De ce? Pentru a le reface. A luat-o istoria pe arătură? Desigur! O numim istoria păcatului. Este adesea redusă tocmai la cei înalți și puternici, tocmai la toți acești oameni la care privim și pe care ne bazăm și pe care îi admirăm și îi luăm în serios? Da. Da. Ei rezumă adesea ceea ce este mai rău în lume. Așadar, când cuvântul lui Dumnezeu pătrunde în timp și spațiu și în istoria omului, o face într-un fel în care răstoarnă totul. Unde, apropo, își atinge apogeul această istorie minunată? Când acest Isus, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, moare pe o cruce romană. Toți cei înalți și puternici, da, inclusiv liderii religioși evrei, l-au dus în acel loc. Dar unde este Dumnezeu? El nu este cu oamenii aceia. Nu este cu cei pe care îi privim și îi admirăm, ci de fapt El este acolo, acel criminal care moare pe o cruce romană, acolo este El.

Vedeți, oameni buni, pericolul transformării creștinismului într-un sistem mitic? Înalții și puternicii lumii răsuflă ușurați. Înțelegeți ce spun? „O, da, încă o poveste religioasă inofensivă!” Dar când spui: „Nu, nu, nu! Nu, nu, nu! Nu avem de-a face cu mituri aici. Avem de-a face cu ceva ce s-a întâmplat. Ceva s-a întâmplat! Cineva a venit!”, înseamnă că înalții și puternicii, adesea întruchipări ale păcatului și nedreptății, încep să tremure de frică, pentru că s-a întâmplat cu adevărat. Dumnezeu a pătruns într-un mod care reface totul, care dă totul peste cap. De aceea, istoria pe care oameni ca Luca o spun contează atât de mult. De aceea contează că este un istoric atent relatându-ne despre o adevărată „adventus” (venire), ceva ce a venit și s-a întâmplat în istorie. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze! Vă mulțumesc pentru vizionare!

Dacă v-a plăcut acest video, vă încurajez să îl distribuiți și să vă abonați la canalul meu YouTube.