Realitatea vieții de după moarte

Pacea să fie cu voi! Prieteni, prima lectură și Evanghelia noastră pentru această duminică au o rezonanță specială pentru vremurile noastre, cred eu, căci ambele vorbesc clar despre viața de după moarte. Spun că au rezonanță pentru vremurile noastre pentru că vine din ce în ce mai puternic o ideologie secularistă sau materialistă dominantă ce spune: „Tot ce există este lumea pe care o putem vedea și măsura empiric. Tot ce există este materie și mișcare. A fost Big Bang-ul, lumea a luat ființă, și în final va trece în neființă. Trăim foarte puțin, apoi murim și trupurile noastre se întorc în pământ. Universul însuși se va stinge.” Aceasta este viziunea materialistă, secularistă asupra lumii.

S-ar putea să vă surprindă să auziți aceasta. Îi surprinde pe mulți dintre oamenii religioși, dar viziunea conform căreia nu există nimic după această viață, pentru noi, a fost de fapt foarte răspândită în mare parte a perioadei Vechiului Testament. Dacă vă uitați la textul Vechiului Testament, veți găsi unii care încep să facă un fel de tentativă de referire la o viață de apoi sau la o viață de după moarte. Dar cel mai des în Vechiul Testament, perspectiva standard era că moartea este sfârșitul și că pur și simplu ne întoarcem în pământ. Când psalmistul, de exemplu, îi aduce laudă Domnului: „Oare te va lăuda țărâna?” Ideea lui e: „Ei bine, da, acum cât sunt în viață, te pot lăuda. Dar ca țărână, odată ce am murit, nu îți pot aduce nici o laudă.”

Prima lectură pentru astăzi e din Cartea a doua a Macabeilor și e unul dintre textele extraordinare din Vechiul Testament pentru că e unul dintre relativ puținele pasaje din Vechiul Testament care indică clar existența vieții după moarte. Iar contextul este fascinant. Ne aflăm așadar în sec. al II-lea î.C., în Israel, o perioadă în care se încerca să se impună Israelului o cultură elenizantă. Mă refer aici la urmașii culturali și politici ai lui Alexandru cel Mare, acum mutați în această parte a lumii, care încearcă să impună Israelului cucerit stilul de viață grecesc. Și o mare parte din acea viață în cele din urmă am acceptat-o, le-am adoptat filozofia greacă și diverse altele. Dar atunci era văzut de mulți din Israel ca un afront. Era scandalos. Ce mi se pare interesant: mergeți de-a lungul secolelor, veți găsi națiuni cuceritoare, din cele mai vechi timpuri, până în vremea noastră, crezând întotdeauna că oferă ceva bun. De aceea vor să își extindă imperiul în toată lumea. Și grecii antici nu erau altfel: au dorit să elenizeze lumea. Dar au întâlnit în Israel o rezistență puternică. A fost condusă de acest individ, Iuda Macabeul – de aici Cărțile Macabeilor. Macabeul înseamnă pur și simplu „Ciocanul”. Așadar Iuda și frații lui, Iuda și familia lui au adunat mulți adepți în jurul lor și s-au opus influenței elenizante. Au ridicat armele împotriva grecilor. Citiți Cărțile Macabeilor pentru toate detaliile despre acele bătălii. Dar acesta este contextul, oameni buni, pentru istoria pe care o citim în prima lectură. Și este extraordinară!

Ce s-a întâmplat este că o mamă și cei șapte fiii ai ei au fost capturați și sunt forțați să mănânce carne de porc, fapt ce era împotriva legii evreiești. Speranța era probabil: „Dacă îi facem pe acești oameni să cedeze, îi vor face și pe alții să cedeze”. Aceasta e metoda obișnuită pe care o folosesc cuceritorii. „Dacă pot face ca niște lideri din societate să cedeze, oamenii îi vor urma în curând.” Cred că această femeie și fiii ei erau persoane importante. Și de aceea se pune presiune asupra lor să cedeze. Ei bine, nu o fac. Și ceea ce urmează este o relatare cumva oribilă, dat fiind că unul câte unul, în prezența mamei lor, acești fii sunt omorâți. Dar discursurile pe care le țin înainte de a muri sunt magnifice și sunt în centrul lecturii noastre. Iată ce spune unul: „Suntem gata să murim, decât să încălcăm legile părintești”. Și apoi un alt fiu își întinde mâinile, căci călăii amenință să îi taie membrele. El spune: „Din cer am primit acestea. De dragul legilor Lui, le disprețuiesc. De la El, sper să le primesc din nou.” Extraordinar, nu? Urmează să moară iar el își întinde mâinile și spune: „Le disprețuiesc din iubire pentru legea lui Dumnezeu. Dar în același timp, așa cum El mi le-a dat, am încredere că mi le va da înapoi.” Ultimul frate, chiar înainte de a muri, spune așa: „Este alegerea mea să mor în mâinile oamenilor cu speranța pe care o dă Dumnezeu de a fi înviat din nou de către El”.

Din nou: aceasta nu era o viziune comună în Vechiul Testament, dar aici o vedem clar expusă. E mai mult decât o istorie despre un curaj extraordinar. Este aceasta, desigur, și îi cinstim pe acești oameni pentru curajul lor, dar e o istorie cu o importantă semnificație teologică, datorită afirmării credinței în viața de după moarte. Observați, vă rog: acești tineri nu acționează dintr-un fel de puritanism sau un dualism sau un platonism care ar spune: „Sigur, acest trup e decăzute. Abia aștept să scap de el și vreau să mor ca să pot urca la cer.” Nu există disprețul față de trup în sine. În primele secole ale Bisericii, avem erezia gnostică, ce spunea exact aceasta: că trupul e un fel de închisoare din care sufletul tânjește să scape. Ei bine, aceasta nu e deloc ceea ce îi anima pe acești frați. Nu, nu! Își oferă mâinile și limbile, să li se taie limbile, membrele, înseși trupurile lor, în speranța că le vor primi din nou. Viața înviată – aici e ideea interesantă – viața înviată pe care o așteaptă nu este una pur spirituală, nu fantezia lui Platon despre o existență fără trup, ci mai degrabă este una care implică trupul ridicat la un nivel mai înalt de perfecțiune.

Cred, oameni buni, că sunt foarte mulți creștini cu viziuni mai degrabă platonice decât biblice. Ce vreau să spun e că tind să se gândească la viața de apoi ca fiind sufletul care scapă de trup și urcă în acest loc pur spiritual numit Rai. Dar nu acesta este obiectul speranței creștine. Ce sperăm noi? Nu o existență neîncarnată, pur spirituală. Sperăm învierea trupului. În Învierea lui Cristos din morți, vedem aceasta în mod clar. Dar cât de minunat e că în acest episod din Macabei e anticipată. Acești șapte frați dau glas acestei speranțe foarte profunde, într-o viață cu adevărat reînviată. Ok.

Pe acest fundal… De aceea ne-a dat Biserica această lectură ca prima lectură: pentru că acum trebuie să vedem Evanghelia noastră în lumina acesteia. Contextul este o conversație destul de aprinsă, îmi imaginez, între saducei și Isus. Acum cine sunt saduceii? Ei bine, erau un fel de facțiune politico-religioasă din cadrul iudaismului și aveau o mulțime de caracteristici, dar una dintre caracteristicile lor erau faptul că ei – și din nou, pentru a fi corect, în conformitate cu curentul principal din mare parte a tradiției Vechiului Testament – nu credeau în viața de după moarte. Ei bine, Isus, pot să își dea seama din predicarea Lui, crede cu adevărat în înviere. L-au abordat și probabil că au scos la înaintare oamenii lor cei mai deștepți. E ca oamenii de azi, care au aceste dezbateri politice online și cineva înregistrează. Ei bine, e genul acela de dialog. Ei propun ceea ce logicienii numesc reductio ad absurdum, – reducerea la absurd. Când iei poziția adversarului tău și spui: „Ei bine, uite, dacă susții aceasta…” și îl împing acum la extrema logicii sale, „… voi ajunge la ceva absurd.”

Îi avem deci pe saduchei cu această faimoasă provocare. E o femeie care se căsătorește cu o serie de șapte frați și fiecare frate moare. Bine. Apoi femeia moare și ajung în viața de apoi. Ei bine, a cui soție este ea? Cine este soțul ei? S-a căsătorit cu toți șapte. Reductio ad absurdum. Dacă crezi cu adevărat în viața de după moarte, cum rezolvi o asemenea situație? Ei bine, Isus nu cade în această plasă. El declară clar și ferm credința Sa în viața de după moarte, în înviere. Și care este prima Sa dovadă? Moise, deci chiar în inima Vechiului Testament, vorbește despre Dumnezeu ca despre Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac și al lui Iacob. Dumnezeu nu este un Dumnezeu al morților, ci al celor vii. Pe vremea lui Moise, Abraham, Isaac și Iacob erau morți de mult, mult timp, și totuși Dumnezeu e descris ca fiind Dumnezeul acestor trei bărbați. Cum se poate aceasta decât dacă, într-un anumit fel, acești trei bărbați sunt încă vii? Ei sunt încă vii în prezența lui Dumnezeu.

Cum le răspunde mai departe saducheilor? În tărâmul ceresc, oamenii nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Așadar El pur și simplu spulberă dilema de la rădăcină. Dar cum așa? Să fie căsătoria un lucru rău? Pentru că abia așteptăm să ajungem dincolo de această lume a trupurilor și a sexualității și a căsătoriei și să mergem într-un spațiu spiritual superior? Nu, nu. Nu, nu. Ci pentru că în tărâmul ceresc, care este un tărâm cu trupuri – evreii nu și-ar fi imaginat niciodată că ar fi altcumva – în tărâmul ceresc, vom iubi într-o manieră atât de intensă încât depășește chiar și această cea mai intensă expresie a iubirii pe care o avem aici, pe care o numim căsătorie. Nu pentru că avem ceva mai puțin decât căsătoria în Rai, ci mai degrabă ceva mult mai mare decât căsătoria. Va exista o intimitate între noi care e posibilă pentru că suntem atât de intim uniți cu Dumnezeu și prin Dumnezeu unii cu alții. Așadar oamenii nu se vor însura și nici nu se vor mărita pentru că ceva mult mai mare decât căsătoria se găsește în Rai.

Permiteți-mi o ultimă idee, oameni buni, la final. Ceva ce veți auzi de la seculariștii și de la materialiștii de astăzi: „Voi, oameni religioși, care credeți în Rai – o amăgire pentru când murim – voi sunteți problema, căci toată această fantezie despre o altă lume vă face să ignorați nedreptățile și suferința acestei lumi.” Aceasta este un non-sens total, pentru că de fapt lucrurile stau pe dos. Dacă ești un materialist strict, așa că aceasta e tot ce există, această viață, acest trup, care va muri și se va întoarce în pământ, universul va dispărea – de ce ar trebui să îmi pese în mod deosebit de nedreptățile grave care sunt în cealaltă jumătate a globului? O, e un copil sărac în Africa, chiar acum, ce moare de foame și cauza este corupția și nedreptatea politică. Bine, va muri. Eu voi muri. Toți vom muri. Universul va dispărea. Deci cui îi pasă?

Dar acum să vedem invers. Ești o persoană religioasă și crezi în viața de după moarte, crezi în primul rând că acel copil, suferind chiar acum în Africa, acel copil înfometat a fost adus la existență din iubire de Dumnezeu și este destinat vieții veșnice cu Dumnezeu. Atenție, nu doar sufletul lui care scapă de trup, ci el însuși, trup și suflet, e sortit să trăiască cu Dumnezeu. Prin urmare, sigur că sunt interesat de ce e drept și corect pentru el. Sigur că sunt interesat să alin suferința lui. Nu persoana religioasă este indiferentă. Dimpotrivă! Și apoi, pot să fac această observație, oameni buni: care au fost cei mai mari activiști sociali ai sec. XX? Cei care au avut cel mai mare impact în ce privește justiția socială? Oameni precum Martin Luther King, care credea în viața de după moarte. Oameni precum Papa Ioan Paul al II-lea, care credea în viața de după moarte. Oameni ca Mahatma Gandhi din India, om spiritual care a crezut în viața de după moarte. Nu-mi veniți cu această gogomănie că oamenii religioși sunt cei indiferenți față de suferința acestei lumi. Dimpotrivă! Sunt cei care cred, așa cum au crezut cei șapte frați eroici în Vechiul Testament, cei care cred, așa cum a crezut Isus, în viața de după moarte, aceștia sunt cei mai dedicați justiției aici, pe pământ. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze!