Sunt mândru... E grav?

Sunt mândru… E grav? Am și eu o mică problemă: mândria. În rest sunt bine: nu ca alții, cu atâtea păcate. Ceva nu îmi dă pace însă…

Lipsa de castitate, mânia, lăcomia, beția și altele de felul acesta sunt doar mărunțișuri în comparație cu trufia: diavolul a devenit diavol prin trufie. Trufia conduce la toate celelalte vicii: este starea de spirit total potrivnică lui Dumnezeu. Vi se pare exagerat? Dacă da, mai gândiți-vă: omul detestă cu atât mai mult mândria altora cu cât este el însuși mai trufaș. De fapt, dacă vreți să aflați cât sunteți de mândri, cel mai simplu este să vă puneți întrebarea următoare: „cât de mult îmi displace când alți oameni îmi dau peste nas, sau nu mă bagă în seamă, sau se bagă peste mine, sau mă iau pe sus, sau fac pe grozavii?”

Problema este că mândria fiecăruia se află în întrecere cu mândria tuturor celorlalți. Sunt atât de supărat că altcineva se află în centrul atenției la o petrecere tocmai pentru că aș fi vrut să fiu eu în centrul atenției. Doi concurenți nu se înțeleg niciodată. Ceea ce trebuie bine știut este că mândria e esențialmente – prin însăși natura ei – competitivă, în timp ce alte vicii sunt competitive doar – să zicem așa – în mod accidental. Mândria nu își găsește satisfacția în a avea ceva, ci numai în a avea mai mult decât altul. Lăcomia poate arunca oamenii în competiție dacă nu există de ajuns pentru fiecare; dar omul mândru, chiar dacă are tot ce își poate dori, va încerca să obțină încă mai mult decât are, pentru a-și arăta puterea. Aproape toate relele din lume care sunt puse pe socoteala lăcomiei sau egoismului sunt de fapt mai mult rezultatul trufiei.

C.S. Lewis
Creștinism, pur și simplu