Tot ce are este al tău

Episcopul Robert Barron

Prieteni, lectura Evangheliei din a patra duminică a Postului Mare este una dintre cele mai mari frumoase povești spuse vreodată: parabola fiului risipitor. Într-un fel, această parabolă despre oferirea și primirea de daruri ne spune tot ceea ce trebuie să știm despre relația noastră cu Dumnezeu.

Clipul este subtitrat în română (traducerea: Oana și Radu C.). Dacă nu apare în clip, activați-o.

Durată: 14 min 44 secunde
Limba (audio): engleză
Subtitrare (text): română

Vezi pe YouTube originalul

Etichete:

Pacea fie cu voi! Prieteni, lectura evanghelică pentru această a patra Duminică a Postului e una dintre cele mai frumoase povești spuse vreodată, una dintre cele mai faimoase parabole ale lui Isus: Parabola fiului risipitor. Și cred că într-un fel ne spune tot ce trebuie să știm despre relația noastră cu Dumnezeu. Dar trebuie să citim această poveste foarte atent. E alcătuită cu atâta măiestrie și atât de bogată spiritual. Priviți cum începe: „Un om avea doi fii.” Apropo, acesta e un punct de plecare biblic clasic. Sunt atât de multe relatări în Biblie despre doi fii, doi frați. „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!»” Avem de îndată de meditat la această tranziție spirituale, să spunem așa. Toți suntem copiii lui Dumnezeu. Tot ce avem este de la Dumnezeu. Toată ființa mea este un dar. Ideea este să luăm acel dar care ne-a fost oferit și să facem din el un dar pentru alții, ceea ce va face mai apoi ca darul inițial să sporească. Aceasta este mecanismul despre care vorbim. Dumnezeu este iubire. Din această iubire, Dumnezeu ne dă tot ceea ce avem. Dacă eu, la rândul meu, dau darul mai departe altora, atunci darul original sporește în mine. Cum a spus Isus? „De 30, 60 și 100 de ori.” Dăruiești viața divină pe care ai primit-o și primești mai multă viață divină. Dar doar în acest circuit al harului (gratia, dar) în care tu îl primești și apoi îl dai mai departe – așa devii viu. Iată esența Bibliei!

Având deci acestea în minte, ascultați din nou cuvintele fiului mai mic. „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!” „Dă-mi mie partea mea ce mi se cuvine mie!” – de trei ori se subliniază pe sine! „Vreau să am toate acestea ca posesia mea.” Fiți atenți ce s-a întâmplat acolo: în loc să dea darul primit, vrea să se agațe de dar ca fiind posesia lui. Ce se întâmplă atunci? Se întrerupe circuitul și curgerea harului, și astfel darul divin încetează să mai fie ceea ce trebuie să fie. Devine acum această mică posesie a mea. Acesta este păcatul, oameni buni. Așa arată păcatul. Îmi plac detaliile de aici. Este ceva trist, dar cumva aproape comic. Ceea ce îi spune fiul tatălui său iubitor este: „De ce nu te grăbești să mori?” Altfel spus: „Nu sunt dispus să aștept să mori ca eu să îmi primesc partea din moștenire. Dă-mi-o acum!” Este greu de imaginat ceva mai insultător pentru tatăl lui. Cât de des noi, păcătoșii, îl insultăm pe Cel care dă darul. Cât de des facem cereri după așteptările noastre: „Dă-mi! Haide! Ce-i cu Tine, Doamne?” Tot ce avem este deja un dar.

Dar ascultați acum: Dumnezeu respectă libertatea noastră. Așadar, când ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu – El nu ne transformă în păpuși – ne lasă să simțim consecințele deciziei noastre. Așa că auzim că tatăl și-a împărțit proprietatea. Este ceea ce a dorit el? Nu. Dar este ceea ce a cerut fiul lui. Și astfel, respectându-i libertatea, lasă lucrurile să decurgă. Este momentul tragic, nu? Tragedia păcatului e în întregime acolo. Harul lui Dumnezeu, prin răzvrătirea noastră, se transformă în proprietatea și în posesia noastră. Ne pierdem calea. Iată ce frumos relatează povestioara acest lucru. Unde se duce fiul? Se spune, în traducerea noastră, că rătăcește într-o țară îndepărtată. Îmi place însă greaca ce o găsim aici. În greacă se spune că merge în cora macra. Ce este macra? Mare… macroscopic și așa mai departe. Ce este cora? Este spațiul deschis. El merge, cu alte cuvinte, în marele gol. Care e sursa plinătății în viață? Când este conectat cu tatăl său, când primește darul de la tatăl său, îl dă în dar – atunci e sădit într-un loc al vieții spirituale, al vieții din belșug. Dar când transformă darul divin în propria sa mică posesie, atunci el ipso facto, printr-o fizică spirituală inevitabilă, rătăcește în cora macra, marele spațiu gol. Confrați păcătoși, care mă ascultați acum, știți exact unde s-a dus, pentru că toți am fost acolo. Ori de câte ori respingem harul divin, exact acolo rătăcim, în marele gol.

Fiți atenți la ce se întâmplă acolo. Auzim că imediat își irosește toată averea. Normal că o face, pentru că a încălcat legea fizicii spirituale. Cum păstrezi viața divină? Dăruind-o la rândul tău. Iată esența vieții spirituale. Iată esența Bibliei. Cum păstrezi viața divină? O dăruiești. Când încerci să o transformi într-o posesie, inevitabil o pierzi. Este paradoxul ultim, iar Isus spune aceasta tot timpul. Profeții spun aceasta tot timpul. Cel care vrea să își câștige viața, trebuie să își piardă viața. Încerci să te agăți de viața ta? O vei pierde! Același principiu îl avem aici. Același principiu. Este dinamica sau fizica spirituală a cora macra. Cu cât mă agăț mai tare de ea, cu atât o am mai puțin. Se angajează să hrănească porcii. Vedem deja că e destul de rău, dar dacă ești evreu în sec. I… porci? Acest animal necurat? Până acolo a ajuns acum, încât s-a angajat să hrănească porci? De fapt, este așa flămând încât roșcovele cu care hrănește porcii i se par bune. A ajuns la pământ. Așa se spune aici. Cine a trecut printr-un proces în 12 pași știe despre ce vorbesc – acolo, când ajungi la pământ, când știi că nu se poate mai rău… Îmi place faptul că aici, în cora macra, totul se învârte în jurul la a te angaja. Este o relație pur economică. Nimeni nu îi dăruiește nimic. El nu dăruiește nimic la rândul lui. Totul este o chestiune de economie strictă. Așa merg lucrurile în cora macra.

Când ajunge la pământ, își dă seama: „Sunt pierdut. Și angajații tatălui meu au ce să mănânce din belșug și eu sunt aici, tânjind după ce mănâncă porcii.” Și astfel, face călătoria înapoi. Confrați păcătoși, este frumos, nu? Există întotdeauna posibilitatea de a ne întoarce la Dumnezeu. Să nu simțiți niciodată: „Sunt atât de adânc în cora macra, sunt atât de adânc în disperare și lipsuri încât nu pot veni acasă”. Nu, nu! Poți oricând să te întorci. Dar trebuie să îți faci curaj. E foarte important, nu? Dumnezeu nu va face totul în locul nostru. Noi trebuie să ne facem curajul să ne ridicăm și să ne întoarcem. Dar apoi acel detaliu frumos: „Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut.” Câți dintre noi suntem prinși într-o înțelegere deistă a lui Dumnezeu ca o primă cauză îndepărtată sau o forță îndepărtată, sau chiar mai rău, Dumnezeu ca un fel de legiuitor moral dur ce așteaptă să facem o greșeală și să sară pe noi? Nu, nu. Acestea sunt înțelegeri aiurea, nebiblice, ale lui Dumnezeu.

Cum este Dumnezeu? El este ca acel tată care își vede fiul de departe. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că l-a așteptat. L-a așteptat de când a plecat! Nu a existat vreun moment, vreo zi în care tatăl să fi spus: „Bine că am scăpat de el! Copilul aceasta care m-a insultat, a luat tot ce i-am dat. Plecat să fie!” Nu, nu, nu! L-a așteptat, s-a uitat după el, l-a căutat: așa este Dumnezeu. Confrați păcătoși, ce veste bună pentru noi, când ne întoarcem: știm că avem un Dumnezeu care ne aștepta. Apoi acest detaliu care îmi place… Cred că ratăm semnificația lui, dar evreii din sec. I i-o înțeleg. Se spune că tatăl a alergat în jos de pe deal pentru a-și întâlni fiul. Exista o vorbă pe atunci, se spune, că hainele unui bătrân nu ar trebui să fluture niciodată. Înseamnă că dacă ești bătrân, vârstnicul respectat din comunitate, tu stai pe loc și cei mai tineri, slujitorii și copiii și nepoții tăi – ei vin la tine! Și așa se cuvine: bătrânul ar trebui să stea acolo nu dându-se mare, dar oamenii ar trebui să vină la el. Iată acum imaginea acestui bărbat în vârstă, a acestui tată, și el fuge în jos pe deal cu nonșalanță, lăsând la o parte precauția și respectabilitatea. Așa este Dumnezeu, oameni buni! Așa este Dumnezeu când aleargă înainte să ne întâmpine.

Și apoi auzim frumos că i-a pus un inel pe deget. Ce este acesta? Este un inel de nuntă. Ce vrea Dumnezeu? Aceasta e Biblia de la prima pagină a Genezei până la ultima pagină a Apocalipsei: Dumnezeu vrea să se căsătorească cu poporul Său – Isaia ne-a spus aceasta. Isus vine ca Mirele, Biserica este Mireasa Lui. Această imagine străbate toată Biblia. Ce este păcatul? Păcatul este o rupere a acelei relații de căsătorie. Așa că acum, fiul care se întoarce căutând iertare, tatăl pune un inel pe degetul lui, inelul căsătoriei, al relației vindecate. Ce spune el? „Acest fiu al meu era mort și a revenit la viață”. Vedeți, unde mori spiritual? În cora macra. Și când te agăți de viața divină, încercând să o faci posesia ta, așa mori spiritual. Cum trăiești? Revenind la această relație de har cu Tatăl. Și astfel, da, ai primit inelul înapoi pe deget și da, erai mort, dar acum ai revenit la viață. Frumos, frumos! Și mulți dintre noi citind această poveste minunată ne oprim aici și spunem: „Nu este suficient?” Ei bine, nu, căci ultima parte a poveștii, în multe privințe, e cea mai importantă, cred.

Pentru că atunci auzim despre fiul mai mare, atât de diferit la suprafață de fratele său mai mic, dar de fapt se afla în același spațiu spiritual. Chiar dacă fizic era aproape de casă, era și el în cora macra, marele gol. De unde știm? Ascultați limbajul lui când află că tatăl a ucis vițelul cel îngrășat și a pus un inel pe degetul fiului său și sărbătorește. Ce spune fratele mai mare? „De atâția ani te slujesc și niciodată nu am călcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă bucur cu prietenii mei. Însă când acest fiu al tău a venit acasă, ai tăiat pentru el vițelul cel îngrășat.” Priviți din nou la expresiile lui: „te slujesc”. „Am fost slujitorul tău. Tu ești stăpânul meu. Te-am ascultat întotdeauna.” Este o relație de poruncă și ascultare. Deși este aproape fizic de tatăl, nu înțelege deloc spiritul tatălui. El insistă să fie în acest tip de relație pur economică cu el, de schimb: tu faci aceasta, eu voi face aceasta. Ești bun cu mine, eu voi fi bun cu tine. Vedeți: e limbajul cora macra, e limbajul calculului, al angajării și al concedierii. Nu, nu! Nu așa vrea Dumnezeu să relaționeze cu noi, ci mai degrabă în acest circuit al harului: „Eu îți dau! Găsește o modalitate de a dărui și Eu îți voi da și mai mult.” Așa da!

Ascultați ce spune tatăl: „Fiule, tu ești cu mine totdeauna și toate ale mele sunt ale tale”. Trebuie doar să crezi aceasta! Vedeți, aceasta e problema cu fratele mai mare, nu crede acest lucru. „Toate ale mele sunt ale tale, nu înțelegi? Mă interesează doar să ofer daruri.” Dumnezeu nu câștigă nimic din lume. Cum ar putea? El a creat totul. Domnul nu are foloase de pe urma noastră. Mai degrabă, tot ce avem e un dar pur. Toate ale Mele sunt ale tale, trebuie să crezi aceasta în inima ta și apoi găsește o cale, ascultați, să te conformezi la același mod de a fi. „Dăruind ceea ce ți-am dat, descoperi că întreaga ta viață este ca o mare sărbătoare.” Fratele tău mai mic a fost în aceeași mizerie ca tine, dar el a revenit la viață. Aluzia pentru fratele mai mare? „Este timpul și pentru tine”. Răspunde el la aceasta? Nu știm. Nu știm. Suntem amândoi acești frați, noi toți, păcătoșii. Putem găsi modul corect de a ne relaționa cu Dumnezeu care nu este nimic altceva decât dătător de daruri, nimic altceva decât iubire? Și Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Vă mulțumesc pentru vizionare! Dacă v-a plăcut acest video, vă încurajez să îl distribuiți și să vă abonați la canalul meu YouTube.