Trebuie să construim ziduri sau punți?

Pacea să fie cu voi! Prieteni, două cărți preferate ale mele din Vechiul Testament, două texte foarte interesante, dar adesea trecute cu vederea sunt cărțile lui Esdra și Nehemia. Ele vin la sfârșitul șirului de cărți istorice, mergând de la 1 și 2Samuel, 1 și 2Regi 1 și 2Cronici, și apoi ajungem la cărțile lui Esdra și Nehemia. Și ele relatează un moment foarte interesant din istoria israelită și deci din istoria mântuirii. După marele exil babilonian, când poporul e dus departe, cetatea Ierusalim distrusă, când acesta se termină, o parte din popor a început să se întoarcă în patria lor. Se întorc la Ierusalim și Esdra și Nehemia relatează aceasta. Una dintre cele mai emoționante scene, cred eu, e în cartea lui Nehemia când această figură mai degrabă politică, Nehemia, se întoarce și vede ruinele Ierusalimului. Imaginați-vă dacă Parisul ar fi distrus într-un mare război și un parizian s-ar întoarce și ar vedea ruinele acestui oraș odinioară magnific. Să spunem că Roma… o bombă atomică ar cădea peste Roma și un roman sau de fapt orice catolic ar cutreiera din nou cetatea eternă și i-ar vedea ruinele. Imaginați-vă, în contextul american, un chicagoan care iubește orașul Chicago și vine înapoi după un război devastator și vede orașul pe care îl iubește în ruine. Așa ceva descrie Nehemia. Intrând în acel spațiu, deplânge această tragedie teribilă și plânge privind orașul.

Așa că se hotărăște acum să facă ceva. Se hotărăște să reconstruiască orașul și, atenție, în special zidurile lui. Să ne întoarcem în vremurile antice – a fost așa până destul de recent, dar mai ales vremurile antice: integritatea unui oraș depindea de zidurile lui, ziduri care țineau afară oamenii, țineau afară influențele străine, care permiteau orașului să se dezvolte conform propriei sale integrități. Zidurile sunt străpunse – atunci ești vulnerabil la orice atac, ești vulnerabil în fața oricărui trib prădător care vine. Din punct de vedere economic, politic, ești compromis. „Așa că”, spune Nehemia, „trebuie să reconstruim zidurile Ierusalimului”. Acest lucru nu este doar dintr-un interes politic. Nehemia este un evreu care știe în sufletul său că Israelul, a cărui capitală e Ierusalimul, al cărui Templu era în Ierusalim, este menit să fie magnetul pentru toate popoarele, menit să fie mijlocul prin care Dumnezeu atrage toate popoarele la El. Așadar, dacă Ierusalimul este distrus, misiunea și identitatea și scopul Israelului sunt distruse. Așa că începe acest mare proiect politic / religios de reconstruire a zidurilor. Bine, Nehemia e o figură mai mult politică.

Esdra acum, care este conectat cu el, aceste două cărți sunt conectate, Esdra este preot, așa că e preocupat în primul rând de binele religios al poporului. Și pasajul nostru din această săptămână, luat din cartea lui Nehemia spune istoria preotului Esdra citind poporului Legea. Legea, Tora, primele cinci cărți ale Bibliei: Geneză, Exod, Levitic, Numeri și Deuteronom – textele care defineau poporul Israel. Așa cum zidurile, zidurile fizice defineau orașul, la fel Tora era un fel de zid spiritual care definea, delimita poporul. Ascultați acum acest, pentru mine, foarte frumos, dar și emoționant pasaj. „Stând la un capăt al pieței, el [Esdra] a citit din carte de când s-a luminat până la amiază în fața bărbaților, a femeilor și a copiilor care puteau să înțeleagă și tot poporul a fost cu luare-aminte la cartea Legii.” Apropo, credeți că voi ascultați predici lungi. El vorbește din zori până la amiază. Sunt șase ore. Ce face? Citește Tora. Și cine ascultă? Bărbații, femeile și, da, copiii, toți ascultă. Pentru că știu, știu că descoperă din nou cine sunt. Gândiți-vă la acei ani lungi ai exilului, 70-80 de ani. Poporul s-a înstrăinat de patria sa dar, mai important, de propriile lui tradiții. Uitaseră cine sunt. Așa că acum asimilează aceasta. Apoi ce frumos, poporul, când el termină, ridică mâinile și răspund: „Amin. Amin.” Și apoi auzim că au plâns. Bineînțeles că au făcut-o, au descoperit din nou cine sunt.

Vedeți, oameni buni, avem nevoie de ziduri care ne definesc ca popor. Avem nevoie de Lege, de marile istorii ale Bibliei, să ne spună cine suntem. Acum iată o îngrijorare pe care o am, care cred că face această lectură extrem de relevantă pentru timpul nostru. Și, atenție, nu dau vina pe Conciliul Vatican II pentru aceasta. Vatican II, marile texte ale Conciliului, erau în întregime despre identitatea catolică, despre cine suntem ca popor și despre a înțelege legea, misiunea și scopul nostru. Așadar, Conciliu Vatican II este minunat. Dar îmi amintesc foarte bine Biserica de după Conciliu. În adolescența mea, mergeți înapoi la Biserica anilor ’70 și ’80, să spunem, a existat atunci un asemenea accent pe dialogul Bisericii cu cultura din afara ei încât am lăsat zidurile să fie dărâmate. Eram atât de interesați să fim relevanți pentru acele vremuri încât am pierdut din vedere cine suntem, uitând propriile noastre istorii, uitând propria noastră identitate rituală Am descoperit aceasta când predam cu mulți ani în urmă. Am petrecut o perioadă la o mare universitate catolică. Și am constatat că făceam referire la Scriptură în moduri în care credeam că sunt ceva obișnuit și de bun simț. Copiii nu știau istoriile. E straniu: mergeți la discursurile marilor figuri din sec. XIX, Lincoln și mulți alții. Ei presupuneau că oamenii își cunosc foarte bine Biblia. Ei știau cine sunt.

Am trecut oare printr-o perioadă în Biserică în care am permis ca zidurile să fie străpunse; istoriile și legea care să ne identifice ca popor nu mai sunt spune în același mod persuasiv? Aceasta duce, oameni buni, la o pierdere a scopului, a identității, a misiunii. Mă întorc aici la o relatare pe care am citit-o despre cel mai mare teolog protestant al sec. XX, un bărbat pe nume Karl Barth o figură fascinantă! Karl Barth era foarte bătrân când a fost invitat de Papa Paul al VI-lea să fie un fel de auditor la Vatican II, ascultând sesiunile. Așadar această mare minte teologică asista la dezbaterile Conciliului. Și a sesizat acel cuvânt care era pe buzele tuturor pe atunci, care era: aggiornamento, ce înseamnă actualizare, a aduce lucruri la zi. Și există o valoare în aceasta: Biserica, într-o anumită măsură, trebuie să se adapteze la formele moderne pentru a fi elocventă din punct de vedere evanghelic – e adevărat! Dar Karl Barth s-a întâlnit cu Papa Paul al VI-lea la finalul Conciliului și i-a mulțumit mult pentru invitația de a participa la el. Dar apoi a pus un fel de întrebare de tachinare. A spus: „Sfinte Părinte, când veți ști că Biserica a fost suficient actualizată?” A fost o întrebare, cum se spune, cu un spin în coadă. El punea sub semnul întrebării o bazare excesivă pe această idee de aggiornamento.

A aduce Biserica la zi, a aduce Bisericii în linie cu lumea modernă – nu a fost niciodată scopul ultim pentru Conciliul Vatican II. Scopul Conciliului Vatican II nu a fost să modernizeze Biserica. A fost să cristifice lumea, să ia comorile din viața Bisericii toate ritualurile și practicile și istoriile care definesc cine suntem și apoi să ducă aceasta în lume într-un spirit misionar, categoric. Care era pericolul? Cum a spus Papa Ioan al XXIII-lea: „Trebuie să deschidem ferestrele Bisericii”. Da, desigur, grozav! Nu a spus însă să dărâmăm zidurile Bisericii! După ce am arătat această idee, cred, cu suficientă claritate, permiteți-mi, încheind acum, să adaug perspectiva echilibrantă. Așadar, ca pe Esdra și Nehemia, trebuie să ne preocupe identitatea Bisericii, misiunea, scopul, legea, istoria, tot ceea ce ne definește.

Dar, cum am sugerat, scopul nostru nu e să ne ascundem în spatele acelor ziduri, într-o poziție defensivă. Nu, nu! Căci Israelul antic era menit să fie magnetul pentru lume, Muntele Sion – adevăratul pol al pământului, toate triburile merg la muntele Domnului. Și aceasta înseamnă triburile lui Israel, dar în cele din urmă toate triburile lumii. Israelul trebuia să știe cine este el tocmai de dragul lumii, înțelegeți? El trebuia să țină departe lumea de dragul lumii. Acolo sunt zidurile care definesc Israelul, bine. Acum că Israelul știe cine este el, poate să îl vestească pe Domnul tuturor neamurilor. Biserica este noul Israel. Aceeași misiune: știind cine suntem, da, definiți de lege și de istorie și de ritual și de liturgie și de Sacrament, știind cine suntem, nu pierzându-ne în cultura care ne înconjoară, căci atunci ne pierdem întregul sens și scop… Ci știind cine suntem, acum ieșim să ducem comoara identității noastre la toate popoarele.

Mergeți acum înapoi la Conciliu Vatican II, oameni buni. Fără îndoială, documentul principal despre Biserică e Lumen gentium, Lumina neamurilor. Aceasta face Biserica: duce lumii lumina lui Cristos, da, știind Cine este acea lumină, știind cine suntem, care este identitatea noastră, dar acum suntem capabili să ducem neamurilor lumina. De aceea, știu că v-am mai citat aceasta, dar Hans Urs von Balthasar a fost unul dintre marii teologi catolici ai secolului trecut. A scris o carte în anii ’50 intitulată „Dărâmarea bastioanelor”. E interesantă pentru tema noastră, a zidurilor. A crezut Balthasar în ziduri? Desigur! Baltazar cunoștea tradiția catolică intelectuală, artistică, morală, liturgică. A crezut în ea, știa că Biserica trebuie să fie definită prin contrast cu cultura, dar el știa, de asemenea, că scopul ei final este să iasă dincolo de acele ziduri, ca să transforme lumea. Știu că îmi trădez vârsta, dar cei peste 50 de ani poate își vor aminti de John Lennon de la Beatles și unul dintre albumele lui solo, numit „Ziduri și punți”. Mi-a plăcut întotdeauna. Știți de ce? Pentru că ai nevoie de amândouă. Dacă ai numai ziduri, atunci te ascunzi defensiv, pierzându-ți scopul misionar. Dacă ai numai punți, atunci îți pierzi identitatea. Nu, nu, Esdra și Nehemia reconstruiesc zidurile Ierusalimului, dar ziduri și poduri, deoarece scopul nostru final nu este să ne ascundem; este să transformăm lumea. Și Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Vă mulțumesc pentru vizionare! Dacă v-a plăcut acest video, vă încurajez să îl distribuiți și să vă abonați la canalul meu YouTube.